Claudius Bombarnac - Capitolul 11

de Jules Verne

CAPITOLUL XI

Hanatul Buharei şi Samarkandului alcătuia odinioară Sogdiana,
o ţară condusă de un satrap persan, locuită mai întâi de tadjici, apoi

de uzbeci care au ocupat-o la sfârşitul secolului al XV-lea. Dar
mai îngrijorătoare era o altă invazie din epoca modernă, cea a
nisipurilor, de când saxaulul, destinat stabilizării dunelor, a dis-
părut aproape cu totul.

Buhara era capitala hanatului, Roma Islamului. Nobila cetate,
cetatea templelor, centrul mahomedan. Supranumită „Oraşul cu
şapte porţi", cetatea era înconjurată, în vremea strălucirii ei, de
un zid lung şi înalt. Comerţul cu China a fost întotdeauna înflori-
tor. Acum are optzeci de mii de locuitori.

lată cc am aflat de la maiorul Noltitz, care mă îndeamnă să
vizitez această metropolă, unde a fost de mai multe ori. Nu mă
va putea însoţi, având de făcut câteva vizite. Trenul urmează să
plece la unsprezece dimineaţa. Sunt numai cinci ore de oprire şi,
pe deasupra, oraşul se găseşte destul de departe de gară. Dacă n-ar
fi legat de ea printr-un decovil - acest nume franţuzesc sună bine
în plină Sogdiană -, n-am avea timp să aruncăm nici măcar o
privire Buharei.

Nc-am înţeles ca maiorul să ia decovilul împreună cu mine;
ajunşi la destinaţie, mă va lăsa singur, pentru a se ocupa de tre-
burile lui. Nu voi mai putea conta pe el. Voi fi silit, oare, să mă
bizui doar pe mine? Să fie posibil ca nici unul dintre numerele
mele să nu mă însoţească? Să recapitulăm: seniorul Faruskiar. Nici
măcar nu intră în discuţie, după cum nu poate fi vorba nici de
mandarinul Yen-Lu, închis în catafalcul lui pe roţi. Fulk
Ephrinell şi Miss Horatia Bluett? N-are nici un rost să mă gân-
desc la ei, dacă am de gând să vizitez palate, minarete, moschei
şi alte inutilităţi arheologice. Dar comicul şi ingenua? Cu neputinţă:
doamna Caterna este obosită şi domnul Caterna are datoria să
rămână lângă ea. Cei doi chinezi? Au şi părăsit gara. Ah! Sir Fran-
cis Trevellyan... Dar de ce nu? Să încercăm să pătrundem în sufle-
tul acestut gentleman atât de închis în sine... Mă apropii, salut,
sunt gata să vorbesc... El abia înclină capul, face stânga-mprejur
şi pleacă.

GOOGLEADSENSE

Dacă le-aş spune cititorilor Secolului XX că am vizitat cele o
sută de şcoli ale oraşului, m-ar bănui că exagerez, în pofida încre-
derii pe care, fără tăgadă, o merită reporterii. Eu însă am să le
înfăţişez numai adevărul gol-goluţ. Umblând pe străzile prăfuite
ale oraşului, am intrat la întâmplare în clădirile întâlnite în cale.
Aici, un bazar unde se vindeau ţesături din bumbac, în dungi,
numite „aladjas", batist subţire ca pânza de păianjen, piele minu-
ţios lucrată, mătăsuri al căror foşnet se cheamă „tciak-tciuk" în
limba celor din Buhara. Dincolo, o tejghea de unde puteai să-ţi
procuri şaisprezece teluri de ceai, dintre care unsprezece sunt din
soiul ceaiurilor verzi, singurele care se beau în China şi Asia Cen-
trală - printre altele, cel mai de preţ fiind „luca"; doar o frunză
de „luca" parfumează un ceainic plin.

Merg de-a lungul cheiului rezervoarelor Divanbeghi, care
mărginesc laturile pieţei pătrate, unde se-nalţă un şir de ulmi. Nu
foarte departe se ridică Arcul, palatul fortificat al emirului, cu un
ceas modern decorându-i poarta. Lui Arminius Vambery i s-a părut
sinistră înfăţişarea acestui palat şi sunt de aceeaşi părere cu el,
deşi tunurile de bronz care îi străjuiesc intrarea par mai curând
o creaţie artistică decât nişte arme fioroase. Să nu uităm că sol-
daţii Buharei, care se plimbă pc străzi îmbrăcaţi în pantaloni albi
şi tunici negre, purtând pe cap căciuli de Astrahan şi în picioare
cizme înalte, sunt comandaţi de ofiţeri ruşi, îmbrăcaţi în uniforme
aurite la toate cusăturile.

Lângă palat, la dreapta, se înalţă cea mai mare moschee a
oraşului, moscheea lui Mesdjidi-K.elan, construită de Abdulah-
Han-Sheibani. Este alcătuită dintr-o mulţime de cupole, clopot-
niţe, minarete unde şi-au făcut sălaş berzele, oaspeţi statornici.
Aceste păsări vin în oraş cu miile.

Tot umblând la întâmplare, ajung la malul Zarafsanului, în
nord-estul urbei. Apele lui curate şi limpezi curăţă canalele o dată
sau de două ori pe lună. Este o bună măsură de salubritate. Şi cu
asta am făcut şi introducerea în obiceiurile legate de igienă.

Bărbaţi, femei, copii, câini, bipede, patrupede se scaldă laolaltă,
făcând o gălăgie nemaipomenită.

Mergând spre sud-est, spre centrul oraşului, întâlnesc grupuri
de dervişi cu căciuli ţuguiate, cu toiage în mâini, cu pletele în vânt,
oprindu-se din când în când pentru a lua parte la un dans care le-ar
plăcea şi artiştilor din Montmartre, în timp ce o melodic, into-
nată cu un glas mai degrabă urlător, le ritmează paşii.

Am trecut şi prin târgul de cărţi, unde există nu mai puţin de
douăzeci şi şase de prăvălii în care se vând tipărituri şi manuscrise,
nu chiar la kilogram precum ceaiul, ori cu legătura, precum
legumele, dar în orice caz ca o marfă oarecare. Cât priveşte nu-
meroasele „madrase" - colegiile care îi dau Buharei renumele unei
cetăţi universitare -, trebuie să recunosc că n-am vizitat nici una.
Zdrobit de oboseală, istovit, făcut praf, m-am întors să mă aşez
sub ulmii de pe cheiul Divanbeghi. Acolo fierb fără încetare sa-
movare enorme şi pentru un „tenghe", adică şaptezeci de centime,
îmi potolesc setea cu „vhivin", ceai de calitate superioară, fără
nici o asemănare cu cel cunoscut în Europa, despre care se spune
că a slujit la curăţatul covoarelor chinezeşti.

Iată amintirile pe care le-am păstrat din Roma Turkestanului.
De altfel, dacă nu poţi rămâne o lună încheiată, este mai bine să
dai o raită de numai câteva ceasuri.

GOOGLEADSENSE

La zece şi jumătate, însoţit de maiorul Noltitz, pe care l-am
regăsit la plecarea decovilului, am coborât în gară. Depozitele sunt
înţesate cu baloturi de bumbac din Buhara şi de lână din Merv.
Văd dintr-o privire că toate numerele mele sunt pe peron, până
şi baronul neamţ. La capătul trenului, persanii fac, sârguincioşi,
de gardă în jurul mandarinului Yen-Lu. îmi face impresia că trei
dintre călători îi privesc cu deosebită şi stăruitoare curiozitate; sunt
mongolii cu mutre dubioase, care s-au urcat în gara Duşak.
Trecând pe lângă ei, remarc faptul că seniorul Faruskiar le face
un semn al cărui sens nu-l prea înţeleg. Să-i fi cunoscut oare? Orice
ar fi, împrejurarea aceasta mă intrigă.

Imediat după plecarea trenului, călătorii se îndreaptă către
vagonul-restaurant. Locurile învecinate cu al meu şi al maiorului
rămân libere şi tânărul chinez, urmat de doctorul Tio-King, pro-
fită ca să se apropie de noi. Pan-Ciao ştie că lucrez la redacţia Seco-
lului XX şi are, probabil, la fel de mult chef să discute cu mine,
cât am şi eu să discut cu el. Nu m-am înşelat, sub îmbrăcămintea
sa chinezească se ascunde un adevărat parizian. A petrecut trei ani
în mijlocul artiştilor boemi, cât şi în mediul celor ce învaţă. Fiu
unic al unui negustor bogat din Beijing, a călătorit şi călătoreşte
sub aripa ocrotitoare a Iui Tio-King, un fel de doctor, care este
într-adevăr cel mai găgăuţă dintre prostălăi. Elevul său îl ia, fără
răutate, peste picior. N-o să credeţi că doctorul Tio-King, de când
a descoperit pe cheiurile Senei cărţulia lui Cornaro, nu face decât
să-şi conformeze întreaga existenţă după „Arta de a trăi mult cu
o sănătate desăvârşită"! Măsura de a bea şi a mânca în mod con-
venabil, regimul pe care trebuie să-l ţii în fiecare anotimp, sobrie-
tatea care dă vigoare spiritului, lipsa de cumpătare care provoacă
cele mai grave neajunsuri, mijlocul de a corecta o fire nestăpânită
şi de a te bucura de o sănătate excelentă până la o vârstă foarte
înaintată - chinezul toceşte la nesfârşit preceptele magistral pre-
conizate de nobilul veneţian. Pe această temă, Pan-Ciao nu
încetează să reverse asupra lui un şuvoi de glume şi înţepături, dc
care Tio-King nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie.

Şi, nu mai târziu decât la masa de prânz, am avut prilejul să
vedem mostre din monomania sa, căci şi doctorul şi elevul vor-
beau în cea mai curată franceză:

— înainte de a începe să mâncăm, i-a spus Pan-Ciao, adu-mi
aminte, doctore, câte reguli fundamentale există pentru a găsi
măsura adevărată după care să bei şi să te hrăneşti.

— Şapte, tânărul meu prieten, a răspuns Tio-King, cu o
desăvârşită seriozitate. Prima: să nu consumi o cantitate mai mare
decât ai nevoie pentru funcţiile spirituale.

— Şi a doua?

— A doua este să nu consumi o cantitate mai mare de hrană
decât atât cât să nu simţi nici o amorţeală, nici o greutate, nici o
oboseală trupească. A treia...

— Să ne oprim astăzi doar la acestea două, dacă nu te superi,
doctore, a rostit Pan-Ciao. Iată un „mentui" care mi se pare anume
potrivit şi...

— Ia seama, dragul meu elev! Acest preparat este o budincă
de carne tocată cu grăsime şi mirodenii. Mă tem să nu cadă greu...

— De aceea, doctore, te şi sfătuiesc să nu mănânci din ea. Cât
despre mine, îi voi imita pe domnii de alături.

Zis şi făcut, şi pe bună dreptate, căci „mcntuiul" este delicios,
în timp ce doctorul Tio-King se mulţumeşte cu ce oferă mai uşor
meniul zilei. Se parc chiar, după cum ne spune maiorul Noltitz, că
acest „mentui" este şi mai gustos cu untură topită. Şi cum să nu fie,
dacă în acest caz se numesc „zenbuzi", adică „sărutările doamnei".

Deoarece domnul Caterna îşi exprimă părerea de rău că „zen-
buzi" nu figurează pe lista de bucate, îi zic:

— Poţi găsi „zenbuzi" şi în alte părţi ale lumii, nu numai în
Asia Centrală.

Iar Pan-Ciao adăugă râzând:

— Tot la Paris se prepară cel mai bine.

II privesc pe tânărul chinez cu ce poftă mănâncă! Ceea ce îi
şi atrage observaţiile doctorului, care-l mustră pentru „consumul
necumpătat al radicalului umed".

Masa se prelungeşte plină de veselie. Se discută despre noile
construcţii din Asia. Pan-Ciao nu pare a fi la curent cu progre-
sele făcute în acest domeniu. După Transcaspian, se lucrează la
Transsiberian, proiectat din 1888 şi care este în curs de execuţie,
ba chiar într-o fază foarte avansată. Primului său traseu prin Işim,
Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Nijni-Ufimsk şi Irkutsk, i s-a sub-
stituit un al doilea, mai la sud, care trece prin Orenburg, Akmolinsk,
Minusinsk, Abătui şi Vladivostok. Când se va sfârşi construcţia
acestor şase mii de kilometri de cale ferată, Sankt Petersburg se

va afla la numai şase zile de Marea Japoniei. Transsiberianul, a
cărui lungime o va depăşi pe cea a Transcontinentalului din Statele
Unite, nu va costa mai mult de şapte sute cincizeci de milioane.

— Ei, domnilor, spun eu, ceea ce vedem noi astăzi nu este
nimic în comparaţie cu ceea ce vor vedea nepoţii noştri. Călătorim
astăzi cu un tren direct pe ruta Marelui Transasiatic. Dar ce grozav
va fi după ce Marele Transasiatic sc va racorda la Marele
Transafrican...

— Cum va putea fi legată Asia printr-o cale ferată cu Africa?

— Păi, prin Rusia, Turcia, Italia, Franţa, Spania. Călătorii vor
merge de la Beijing până la Capul Bunei Speranţe fără transbordare.

— Dar strâmtoarea Gibraltar? întreabă Pan-Ciao.

— Da... Cum rămâne cu Gibraltarul? stăruie şi maiorul.

— îl va depăşi trenul şi pe el, am răspuns. Un tunel de cinci-
sprezece kilometri lungime, ce mare lucru? Totul va fi posibil într-o
zi, totul...

Maiorul Noltitz reia conversaţia arătând avantajele de netăgă-
duit ale Marelui Transasiatic, din punctul de vedere al relaţiilor
comerciale dintre Asia şi Europa, al siguranţei şi rapidităţii mijloa-
celor de comunicaţie.

GOOGLEADSENSE

In timpul acestei discuţii, baronul Weisschnitzerdofer a fost
preocupat numai de devalizarea fiecărui platou cu mâncare,
provocând uimirea totală a doctorului Tio-King. Iată un neamţ care
n-a citit niciodată preceptele lui Cornaro sau, dacă le-a citit, le
încalcă într-un mod cu totul jignitor! E posibil, de altfel, să nu
ştie franceza şi să nu fi înţeles nimic din ce-am vorbit în această
limbă. Tot de aceea, îmi închipui, nici seniorul Faruskiar ori
Ghangir n-au putut lua parte la conversaţie. Abia dacă au schim-
bat câteva cuvinte în chinezeşte.

Trebuie să notez, totuşi, un amănunt ciudat, care nu i-a scă-
pat nici maiorului. Vorbind despre securitatea Marelui Transasiatic
prin Asia Centrală, Pan-Ciao ne-a mărturisit că paza era mai redusă
după trecerea frontierei Turkestanului. Asta îmi spusese şi maiorul

Noltitz. L-am întrebat atunci pe tânărul chinez dacă auzise de
faimosul Ki-Tsang înainte de plecarea în Europa.

— Adeseori, mi-a răspuns, deoarece Ki-Tsang bântuia pe atunci
prin provinciile din Yunnan. Sper că nu-l vom întâlni în cale.

Fără îndoială, n-am pronunţat bine numele celebrului bandit,
căci abia de l-am înţeles când l-a rostit Pan-Ciao, cu accentul lim-
bii lui materne. Ei! Cred că pot afirma că, în clipa în care a repetat
numele de Ki-Tsang, seniorul Faruskiar a încruntat din sprâncene
şi ochii au început să-i scapere. însă după un moment, privindu-şi
însoţitorul, şi-a reluat nepăsarea obişnuită faţă de tot ce se vor-
bea în jur.

Este limpede.că voi avea de furcă dacă vreau să mă apropii
de acest tip. Mongolii sunt firi ferecate la fel de temeinic ca o
casă de bani; în caz că nu ai cifrul, nu le poţi deschide. între timp,
trenul gonea cu mare viteză. De obicei, când străbate cele unspre-
zece gări dintre Buhara şi Samarkand, face o zi întreagă. De astă
dată, nu i-au trebuit decât trei ore pentru a parcurge cei două sute
de kilometri care despart cele două oraşe şi Ia ora cinci după-amiază
intra în ilustra cetate a lui Tamerlan sau Timur-Lenk, cum mai
este el cunoscut din istorie.

Claudius Bombarnac - Capitolul 11

Claudius Bombarnac - Capitolul 11

de Jules Verne

Biografie

Opera