Claudius Bombarnac - Capitolul 15

de Jules Verne

CAPITOLUL XV

Kokhand, o oprire de două ore. E întuneric. Majoritatea călă-
torilor se pregătesc să doarmă şi nu mai coboară din tren. Eu mă
plimb pe peron de colo-colo şi fumez. Gara este destul de mare
şi, începând de aici, o locomotivă mai puternică le va schimba
pe cele care au tras trenul nostru de la Uzun-Ada până în clipa
de faţă. Ele erau de-ajuns de puternice câtă vreme trenul a străbă-
tut o câmpie aproape orizontală. Dar ne aflăm deja în mijlocul
defileelor Podişului Pamir. Vom întâlni rampe destul de abrupte
care vor necesita, prin urmare, o forţă de tracţiune mai mare.

Urmăresc manevra şi, după ce locomotiva a fost detaşată împre-
ună cu tenderul, furgonul de bagaje - cel în care este Cincu - se
află în capul trenului. îmi vine în minte că tânărul român s-ar putea
aventura pe peron. Ar fi imprudent din partea Iui, căci ar risca să
fie văzut de agenţi, un fel de gărzi care merg încoace şi încolo şi
cercetează chipurile călătorilor. Numărul 11 nu are nimic mai bun
de făcut decât să rămână în fundul lăzii lui sau măcar în furgonul
de bagaje. îi voi procura ceva provizii solide şi lichide şi i le voi
duce chiar înainte de plecarea trenului din gară, dacă voi putea
ajunge la Cincu fără pericolul de a fi zărit.

Bufetul gării este deschis, dar Popov nu se află acolo. S-ar fi
mirat să mă vadă cumpărând alimente, de vreme ce la vagonul-rcs-
taurant se găseşte tot ce am putea pofti. Am luat de la bufet puţină
friptură rece, o pâine şi o sticlă de votcă.

Gara este cam întunecoasă. Felinarele rare dau o lumină slabă.
Popov îşi vede de treburile lui cu unul dintre funcţionari. Noua
locomotivă nu face încă manevra de a se plasa în capul trenului.
Aşadar, momentul mi se pare prielnic. N-are rost să aştept să
părăsim Kokhandul. După ce-l voi vedea pe Cincu, voi putea să
dorm toată noaptea - lucru, trebuie să recunosc, cum nu se poate
mai plăcut.

Urc pe platformă şi, asigurându-mă că nu mă vede nimeni, intru
în furgon şi zic mai întâi:

— Eu sunt!

Prudenţa cere să-l previn pe Cincu, în cazul în care ar fi ieşit
din ladă. Dar nu i-a trecut prin minte aşa ceva, iar eu îl sfătuiesc
să fie cu ochii în patru. Proviziile îi fac o mare plăcere, căci con-
stituie o mică schimbare faţă de puţinul pe care-l mănâncă în mod
obişnuit.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule Bombarnac, îmi
spune.

— Dacă nu ştii, prietene Cincu, îi răspund, n-o face! Este cel
mai simplu aşa.

— Cât timp rămânem Ia Kokand?

— Două ore.

— Şi când ajungem la frontieră?

— Mâine, la ora unu după-amiază.

— Şi la Kashgar?

— Cincisprezece ore mai târziu, la miezul nopţii de
nouăsprezece spre douăzeci.

— Acolo este marele pericol, domnule Bombarnac.

— Da, aşa este, Cincu. Vameşii vor cerceta foarte amănunţit
înainte de a lăsa trenul să plece. Dar sunt mai severi cu oamenii şi
cu bagajele lor de mână decât cu cele înregistrate şi puse în furgon.
Or, întrucât furgonul acesta este rezervat în mod special coletelor
expediate la Beijing, cred că nu ai de ce să te temi. Prin urmare,
noapte bună. Din prevedere nu vreau să-mi prelungesc vizita.

— Noapte bună, domnule Bombarnac. Noapte bună!

GOOGLEADSENSE

Am ieşit, m-am dus în cuşetă şi, pe legea mea, n-am auzit nici
măcar semnalul de plecare, când trenul s-a pus în mişcare.

Singura gară mai importantă prin care a trecut trenul înainte
de răsăritul soarelui a fost Margilan, unde s-a oprit numai câte-
va minute. Margilan, oraş cu o populaţie densă - şaizeci de mii
de locuitori --, este, în realitate, capitala regiunii Fergona. Şi aceas-
ta deoarece Kokhandul n-are o reputaţie prea bună în ceea ce
priveşte salubritatea. Oraşul se împarte, ca de obicei, în două:
partea veche şi partea nouă. Cea veche, neavând monumente de
demult, nu se distinge prin nimic neobişnuit şi cititorii mă vor ierta
că nu mi-am întrerupt somnul pentru a o cinsti cu o privire.

Mergând de-a lungul văii Sciakhimardan, trenul a regăsit un
fel de stepă întinsă, ceea ce i-a permis să-şi reia viteza obişnuită.

La trei dimineaţa, facem o haltă de trei sferturi de oră în gara
Oş. Nici aici nu-mi îndeplinesc datoria de reporter şi, prin urmare,
nu am nimic de povestit. Scuza mea este că nici nu prea era ceva
de văzut. După această gară, calea ferată ajunge la frontiera care
desparte Turkestanul rusesc de Podişul Pamir şi de vastul ţinut

al kirghizilor. Regiunea este neîncetat răscolită de activitatea plu-
toniană din măruntaiele pământului. De mai multe ori, Turkestanul
septentrional a suferit cutremure puternice (să nu uităm cutremurul
din 1877). Şi la Taşkent, ca şi la Samarkand, am putut vedea do-
vezile acestor teribile catastrofe. Frecventele oscilaţii, deşi nu se
simt, se înregistrează tot timpul, iar acţiunea vulcanică se exercită
pe lunga falie în care sunt înmagazinate petrolul şi naftul de la
Marea Caspică şi până în Podişul Pamir.

Aşadar, ţinutul constituie una dintre cele mai interesante zone
ale Asiei Centrale pe care le poate vizita un turist. Deşi maiorul
Noltitz n-a depăşit niciodată gara Oş, situată la poalele podişului,
cunoaşte teritoriul, pentru că l-a studiat pe hărţile moderne şi pen-
tru că a citit despre el cele mai recente relatări de călătorie. Din-
tre acestea voi cita lucrările domnilor Capus şi Bonvalot - încă două
nume franceze pe care sunt bucuros să le salut de dincolo de hotarele
Franţei. După lectură, maiorul simte o vie dorinţă să vadă cu ochii
lui aceste locuri şi încă de la şase dimineaţa ne aflăm amândoi pe
platformă, cu binoclul în mână şi cu „Mersul trenurilor" deschis.

Pamirul sau Bam-i-Duniah este supranumit de regulă Acope-
rişul Lumii. De-aici pornesc falnicele lanţuri muntoase Tien Shan,
Kunlun, Karakorum, Flimalaya şi Hinducuş. Acest sistem orogra-
fic, cu o lăţime de patru sute de kilometri, care a rămas timp de
secole o barieră de netrecut, a fost învins de tenacitatea omului.
Ruşii şi chinezii au reuşit să-l depăşească. Să aflăm câteva date
istorice. Mi le furnizează maiorul Noltitz.

Călătorii europeni au pornit de timpuriu să exploreze Podişul
Pamir. Fără a-l evoca pe Marco Polo, în secolul al Xlll-lea, îi
putem menţiona pe englezii Forsythe, Douglas, Biddneph,
Younghusband şi pe celebrul Gordon, mort în ţinuturile Nilului
superior, precum şi pe ruşii Fedenko, Skobelev, Prijevalski, Gromb-
cevski, generalul Pevţov, prinţul Galiţîn, fraţii Grum-Grjimailo,
Auvergne, Bonvalot, Capus, Papin, Breteuil, Blanc, Ridgeway,
O'Connor, Dutreil de Rhins, Joseph Martin, Grenard Eduard Blanc

şi doctorul suedez Sven Hedin. Datorită acestor exploratori,
Acoperişul Lumii şi-a dezvăluit oamenilor misterele. Se ştie acum
că este compus dintr-o reţea încurcată de văi, a căror altitudine
medie depăşeşte trei mii de metri. Se mai ştie că vârfurile cele
mai înalte, Kurumdy şi Kauffmann', au douăzeci şi două de mii
de picioare, iar piscul Tagharma², douăzeci şi şapte. Se ştie că
din această culme izvorăsc Amu-Daria care curge spre vest şi
Tarim, care curge spre est; în fine, se ştie că pantele sale sunt cio-
plite, în genere, din şisturi şi cuarţuri paleozoice, din gresie roşie
mezozoică şi din loess-ul argilo-nisipos, al cărui strat cuaternar
poate fi întâlnit foarte des în Asia Centrală. Pentru a străbate
podişul, Marele Transasiatic a trebuit să învingă greutăţi deosebite.
A fost o adevărată sfidare pe care geniul uman a aruncat-o naturii,
iar victoria a revenit omului. Prin păsurile în pantă lină pe care
kirghizii le numesc „bel", viaductele, podurile, rambleele, şan-
ţurile, tunelurile, toate acestea au contribuit la instalarea liniei. Tre-
nul virează brusc de nenumărate ori, coboară povârnişuri cu lo-
comotive puternice, iar ici şi colo este tractat de maşini fixe, agăţat
de cabluri mişcătoare. într-un cuvânt, construirea căii ferate a nece-
sitat o muncă de Hercule, mai grea decât cea a inginerilor ameri-
cani în defileele din Sierra Nevada şi din Munţii Stâncoşi.

GOOGLEADSENSE

Pustiul mohorât al acestor teritorii are un efect deosebit asupra
imaginaţiei. Pe măsură ce trenul ajunge la mare altitudine, urmă-
rind din ochi profilul accidentat al liniei, impresia este şi mai vie:
nici o aşezare omenească, nici măcar un cătun. Doar din loc în
loc câte o colibă, în care locuitorul podişului duce o existenţă sin-
guratică împreună cu familia, turma de iaci sau „kutari" - nişte
boi cu coadă de cal - oile de o rasă cu exemplare de talie mică
şi capre cu părul foarte des. Năpârlirea animalelor este o urmare
firească a climei şi ele îşi schimbă veşmântul de iarnă cu haina

albă de vară. Asta se-ntâmplă şi cu câinii de-aici, a căror blană
se face mai deschisă în anotimpul cald.

Când trenul trece prin chei, spărturi largi, mai lasă câteodată
să se întrezărească în depărtare podişul. în multe locuri, se-nalţă
pâlcuri de jnepeni şi ienuperi şi câmpiile unduioase sunt presă-
rate cu cătină, rogoz, pelin şi un soi de trestii care cresc în număr
mare pe marginea depresiunilor pline cu apă sărată şi un labiat
pitic numit de kirghizi „tersken".

Maiorul mai pomeneşte şi de câteva animale care formează o
faună destul de variată pc înălţimile Pamirului. Chiar este nevoie
ca platformele trenului să fie supravegheate, pentru că pe ele se
pot repezi anumite mamifere - fără să aibă bilet nici la clasa întâi
şi nici la clasa a doua - cum sunt, printre altele, panterele şi urşii.

în timpul zilei, călătorii au stat pe platformele de la capul şi
coada trenului. Ce strigăte răsunătoare au scos când plantigrade
sau feline săreau şi alergau dc-a lungul căii ferate cu intenţii pe
care ne e îngăduit să le socotim suspecte! Revolverele se descarcă
poate fără o cauză anume, dar asta îi linişteşte şi îi distrează pe
pasageri. După-amiază am fost martorii unei dibace împuşcături,
care a ucis o panteră uriaşă, în clipa în care, dintr-un salt, era gata
să ajungă pe scara celui de al treilea vagon.

— Hai, Margucrite! a exclamat domnul Caterna.

Şi în ce fel şi-ar fi putut exprima mai bine admiraţia decât ros-
tind celebra replică a lui Buridan, adresată nevestei prinţului
moştenitor (şi nu reginei Franţei, cum în mod impropriu se spune
în cunoscuta dramă Tumul din Nesle)?

Doborârea panterei, această frumoasă faptă cinegetică, s-a
datorat superbului mongol.

— Ce mână şi ce ochi! i-am zis maiorului care nu înceta să
arunce seniorului Faruskiar priviri bănuitoare.

Printre alte animale ale faunei din Pamir se mai numără lupii,
vulpile şi turmele de oi mari sălbatice, cu coarne noduroase, graţios
încovoiate, pe care băştinaşii le numesc „arkari". în înălţimile

văzduhului zboară vulturii, iar în vârtejurile de fum alb pe care
le lasă în urmă locomotiva noastră se amestecă nori de corbi,
porumbei, turturele şi codobaturi.

Ziua se desfăşoară fără nici un alt incident. La şase seara, tre-
cem frontiera, după un parcurs total de aproape două mii trei sute
de kilometri făcuţi în cele patru zile de la plecarea din Uzun-Ada.
Mai sunt două sute cincizeci de kilometri până la Kashgar. Cu
toate că nc aflăm, de fapt, pe pământul Turkestanului chinezesc,
de-abia în acest oraş vom fi predaţi administraţiei chineze.

După cină, pe la nouă seara, fiecare se întinde în cuşeta lui,
în speranţa sau, mai bine zis, cu convingerea că noaptea va fi la
fel de liniştită ca şi cele dinainte. în timpul primelor ore, trenul
a coborât în mare viteză pantele Podişului Pamir. Apoi şi-a re-
luat mersul obişnuit, pe un lung drum orizontal.

Trebuie să fi fost ora unu noaptea, când m-am trezit brusc. Toto-
dată, s-au deşteptat şi maiorul Noltitz şi cea mai mare parte a călă-
torilor din vagon. Strigăte puternice sc auzeau de la capătul trenu-
lui. Ce s.e întâmplă? Pe pasageri îi cuprinsese teama, acea teamă
tulburătoare şi iraţională, pe care o stârneşte cel mai mic incident
de cale ferată.

— Ce-i? Cc-i?

Aceste cuvinte, rostite cu groază, se aud din toate părţile şi în
toate limbile. Cred, la început, că am fost atacaţi. Mă gândesc la
faimosul Ki-Tsang, piratul mongol, a cărui colaborare am soli-
citat-o, poate, atât de neprevăzător... pentru cronica mea! încă o
clipă, şi trenul încetineşte, ceea cc arată că se va opri. Popov, după
ce intrase în furgon, iese de-acolo şi îl întreb ce s-a întâmplat.

— Un accident, îmi răspunde.

— Grav?

— Nu, o bară de ataşare s-a rupt şi ultimele două vagoane au
rămas de izbelişte.

După ce trenul se opreşte, vreo doisprezece călători, dintre care
fac şi eu parte, coboară pe linie. La lumina unei lanterne este uşor
să constaţi că ruptura barei nu se datorează unui act criminal. Dar

nu-i mai puţin adevărat că ultimele două vagoane ale trenului,
vagonul mortuar şi furgonul ocupat de funcţionarul cu bagajele au
rămas părăsite în urmă. De cât timp şi la ce distanţă? Nu se ştie.

Trebuia să auzi strigătele paznicilor persani, însărcinaţi să
însoţească trupul neînsufleţit al mandarinului Yen-Lu, de care
răspundeau! Ceilalţi călători cu care se aflau în vagon şi chiar ei
înşişi nu-şi dăduseră seama de nimic în momentul în care s-a rupt
bara. Au dat alarma abiadupă ce trecuse poate o oră sau două de
Ia accident...

GOOGLEADSENSE

De altfel, nu era de luat decât o singură hotărâre: să dai trenul
înapoi până la vagoanele detaşate. Nimic mai simplu în fond. Dar
ce m-a surprins în această împrejurare a fost atitudinea senioru-
lui Faruskiar. El a cerut în modul cel mai stăruitor să se acţioneze
fără a se pierde nici o clipă. S-a adresat lui Popov, mecanicului,
fochistului şi, pentru prima oară, am văzut că vorbeşte foarte curgă-
tor limba rusă. în rest, nu-i nimic de discutat. Suntem cu toţii de
acord să ne întoarcem pentru a fi ataşate din nou vagoanele cu
mandarinul şi furgonul de bagaje. Doar baronul neamţ ţine să
protesteze. Iarăşi întârzieri... Va trebui sacrificat, poate, un timp
mai lung pentru mandarin... pentru un mandarin mort! E trimis
la plimbare, cu plângerile lui cu tot...

Sir Francis Trevellyan ridică din umeri, părând a spune: „Ce
administraţie! Ce material! Asemenea lucruri nu s-ar putea întâm-
pla pe căile ferate anglo-indiene!" Maiorul Noltitz pare, ca şi mine,
uluit de ciudata intervenţie a lui Faruskiar.

Mongolul, de obicei atât de calm, atât de imperturbabil, cu
privirea Iui rece sub pleoapele nemişcate, umblă încoace şi înco-
lo, pradă unei îngrijorări nervoase, pe care pare că n-o poate stăpâni
cu nici un chip. însoţitorul lui nu depune mai puţină stăruinţă. Totuşi,
cu ce anume îi afectază pe ei faptul că s-au desprins cele două
vagoane? Nici măcar nu-şi aveau bagajele în furgonul din spate.
Oare să manifeste un atât de mare devotament faţă de răposatul man-
darin Yen-Lu? Din această cauză supravegheau în gara Duşak cu

atâta încrâncenare vagonul în care odihneşte trupul defunctului? Văd
bine că maiorul găseşte purtarea lor foarte dubioasă.

Trenul începe să dea înapoi de îndată ce ne-am reluat locurile.
Baronul neamţ încearcă iar să protesteze. Dar seniorul Faruskiar
îi aruncă o privire atât de sălbatică, încât nu se expune la o a doua
şi se duce să bombăne în colţul său. Se ivesc zorile, când cele două
vagoane sunt semnalate la o distanţă de un kilometru şi trenul se
apropie de ele după o oră de mers.

Seniorul Faruskiar şi Ghangir au vrut să asiste la ataşarea
vagoanelor, operaţiune care a fost făcută cât mai solid cu putinţă.
Maiorul Noltitz şi cu mine am observat că au schimbat câteva
vorbe cu ceilalţi trei mongoli. La urma urmei, nu-i de mirare, doar
sunt compatrioţi.

Fiecare urcă în vagonul lui şi mecanicul măreşte viteza pen-
tru a recupera o parte din timpul pierdut. Cu toate astea, trenul
ajunge la Kashgar cu o întârziere destul de mare. Este deja patru
şi jumătate dimineaţa când trenul intră în capitala Turkestanului
chinezesc.

Claudius Bombarnac - Capitolul 15

Claudius Bombarnac - Capitolul 15

de Jules Verne

Biografie

Opera