Claudius Bombarnac - Capitolul 3

de Jules Verne

CAPITOLUL III

Plecarea vaporului avea loc de-abia la trei noaptea. Călătorii
care se pregăteau să străbată Marea Caspică se grăbeau spre port.
într-adevăr, trebuie să îţi rezervi din timp o cabină sau să-ţi mar-
chezi locul în saloanele pachebotului. Fulk Ephrinell m-a părăsit
brusc, rostind doar aceste cuvinte:

— N-am nici o clipă de pierdut! Trebuie să mă ocup de trans-
portul bagajelor mele...

— Ai multe?

— Patruzeci şi două de lăzi.

— Patruzeci şi două! am exclamat.

— Şi-mi pare rău că n-am de două ori pe atât. îmi permiţi,
nu-i aşa...

Dacă ar fi avut de făcut o călătorie de opt zile şi nu una de
douăzeci şi patru de ore, dacă ar fi avut de traversat Atlanticul şi
nu Marea Caspică, tot nu s-ar fi grăbit mai tare. Nu s-a gândit
nici o clipă să-i întindă mâna pasagerei din compartiment pentru
a o ajuta să coboare, l-am compensat eu lipsa de cavalerism. Călă-
toarea se sprijină de braţul meu şi sare... Nu! Pune încetişor piciorul
pe peron. Drept unică răsplată, am primit un „ Thankyou, sir"
rostit de o voce seacă, de o sobrietate specific britanică.

Thackeray a spus undeva că o englezoaică bine crescută este
cea mai desăvârşită creaţie de pe pământ. Nu cer nimic mai mult
decât să verific această galantă afirmaţie în ceea ce o priveşte pe
călătoarea din tren. Şi-a ridicat voaleta. Să fie o femeie tânără sau

o fată bătrână? Cu englezoaicele nu se ştie niciodată! Are în jur
de douăzeci şi cinci de ani, tenul alb, mersul ţeapăn, o rochie în-
chisă la gât ca fluxul la echinox, nu poartă ochelari, deşi are ochi
foarte albaştri, ca miopii. în timp ce îmi aplec spatele înclinân-
du-mă în faţa ei, mă cinsteşte cu un salut, plecând atât de uşor
capul, încât nu-şi pune în mişcare decât vertebrele gâtului ei lung,
şi se îndreaptă spre ieşire cu pas măsurat.

Aproape sigur o voi reîntâlni la bordul pachebotului. Eu, unul,
mă gândesc să cobor în port abia la ora plecării. Sunt la Baku,
am o jumătate de zi ca să vizitez oraşul şi nu voi pierde nici o
oră, de vreme ce peregrinările mele m-au adus până aici. Se poate
ca numele acestui oraş, Baku, să nu trezească în nici un fel curio-
zitatea cititorului. Dar imaginaţia sa se va înflăcăra cu siguranţă
dacă adaug că Baku este oraşul ghebrilor, cetatea perşilor, cetatea
adoratorilor focului.

încercuit de un zid triplu, înnegrit, cu creneluri, oraşul se înalţă
lângă capul Apşeron, pe ultimele şiruri ale lanţului Munţilor Cau-
caz. Se pune întrebarea dacă mă aflu în Persia sau în Rusia. în Rusia,
fără îndoială, pentru că Georgia face parte din Rusia. Dar poţi să
te crezi şi în Persia, fiindcă Baku şi-a păstrat înfăţişarea persană.
Vizitez un palat al hanilor, creaţie pură a arhitecturii din vremea
lui Şahriar şi a Şeherazadei, „fiica Lunii", isteaţa povestitoare;
sculpturile fine ale palatului par la fel de proaspete ca şi cum ar
fi primit de curând ultimele lovituri de daltă. Ceva mai departe,
se înalţă minarete zvelte, în care poţi pătrunde fără să-ţi scoţi
încălţămintea. Este adevărat că muezinul nu mai strigă versete
sonore din Coran la ora rugăciunii. De altfel, Baku are cartiere cu
totul ruseşti ca aspect şi obiceiuri, cu case din lemn fără nici o urmă
de culoare orientală şi o gară impunătoare, demnă de o metropolă
europeană sau americană, iar la capătul străzilor, un port modern,
al cărui aer este plin de fumul pe care-l scot coşurile vapoarelor.

La drept vorbind, te întrebi ce caută cărbunele în acest oraş al
ţiţeiului. La ce bun combustibilul solid, de vreme ce solul sece-
tos al Apşeronului, pe care nu creşte decât pelinul pontic, este

atât de bogat în petrol? La preţul de optzeci de franci suta de kilo-
grame, acest sol furnizează ţiţeiul, pe care nevoile de consum nu-l
vor secătui timp de secole. Este un fenomen cu adevărat mira-
culos. Doriţi un mijloc instantaneu de luminat ori încălzit? Nimic
mai simplu: faceţi o groapă în pământ, pe acolo iese gazul şi nu
aveţi decât să-l aprindeţi. Aveţi astfel un gazometru natural, la
îndemâna tuturor pungilor.

Aş fi vrut să văd faimosul sanctuar Atesh-Gah, dar se află la
douăzeci şi două de verste de oraş şi n-aş fi avut timp să între-
prind această călătorie. Acolo arde un foc veşnic, întreţinut de sute
de ani de perşii veniţi din India, care nu mănâncă niciodată hrană
de provenienţă animală. în alte ţări, aceşti vegetarieni ar fi pur şi
simplu trataţi drept „legumişti".

Cuvântul acesta îmi aminteşte că n-am luat masa şi, cum bate
ora unsprezece, mă îndrept spre restaurantul gării, unde n-am de gând
să mă conformez regimului alimentar al perşilor de la Atesh-Gah.

Când să intru, îl văd pe Fulk Ephrinell ieşind în grabă.

— Ai mâncat? îl întreb.

— Da.

— Şi bagajele?

— Mai am de transportat douăzeci şi nouă de lăzi pline la pa-
chebot... Iartă-mă, dar nu am nici o clipă de pierdut. Când repre-
zinţi firma „Strong Bulbul et Comp.", care expediază săptămâ-
nal cinci mii de lăzi cu produsele ei...

— Du-te, du-te, domnule Ephrinell, ne vedem la bord. Spune-mi,
nu cumva ai întâlnit-o pe tovarăşa noastră de călătorie?

— Care tovarăşă de călătorie?

— Tânăra doamnă care a ocupat locul meu în compartiment...

— Era cu noi o doamnă tânără?

— Fireşte.

— Ei bine, aflu pentru prima oară de prezenţa ei de Ia dum-
neata, domnule Bombarnac.

Acestea fiind zise, a trecut pragul şi a dispărut. Trag speranţa
că, înainte de a ajunge la Beijing, mă voi dumiri care sunt produsele

firmei „Strong Bulbul et Comp." din New York. Cinci mii de lăzi
pe săptămână... Ce mai proces de fabricaţie şi ce mai debit!

Mănânc repede şi îmi reiau raita prin oraş. în cursul plimbării,
admir câţiva frumoşti lesghieni cu „cerkeskă" cenuşie cu cartu-
şiere pe piept, cu „bcşmetul" din mătase de un roşu aprins, cu
ghetrele brodate cu fir de argint, cu încălţăminte fără toc, cu „pa-
pacul" alb pe cap, cu puşca lungă pe umăr, cu „sciasca" şi „kand-
jarul" la brâu - pe scurt, nişte oameni-arsenal, aşa cum există oa-
meni-orchestră, dar cu o înfăţişare superbă, care fac probabil o
impresie minunată în cortegiul împărătesc.

Era ora două şi trebuia să am în vedere să mă îndrept spre port.
Trebuia să mai trec pe la gară, unde lăsasem, la biroul de bagaje,
puţinul pe care îl luasem cu mine.

Ţinând valiza într-o mână şi bastonul în cealaltă, am luat-o
pe una dintre străduţele care coboară spre port. La un colţ, aproape
de locul unde zidul împrejmuitor se întrerupe pentru a lăsa liber
accesul spre chei, două persoane care merg alături îmi atrag, nu
ştiu de ce, atenţia. Este un cuplu în haine de călătorie. Bărbatul
pare să aibă între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, femeia între
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. El este brunet, are părul uşor
grizonat, faţa mobilă, privirea vie şi mersul cadenţat; ea este o
blondă încă destul de frumoasă, are ochi albaştri, tenul puţin ofi-
lit şi părul cârlionţat sub o pălărie de prost gust, cu croiala demo-
dată şi de un colorit ţipător. Par să fie soţ şi soţie şi au venit cu
trenul din Tiflis; dacă nu mă-nşală flerul, sunt doi francezi. Dar,
cu toate că eu îi observ plin de curiozitate, ei nu mă bagă în seamă.
Sunt prea preocupaţi. Ţin în mâini şi pe umeri saci, perne, pături,
bastoane, umbrele. Au luat cu ei tot ce se poate închipui în materie
de geamantanaşe şi pachete, pe care nu vor să le pună în com-
partimentul de bagaje al pachebotului. Simt un imbold să le vin
în ajutor. Nu-i un noroc destul de rar să întâlneşti francezi în afara
graniţelor Franţei? însă, când să mă apropii de ei, se iveşte Fulk
Ephrinell şi mă trage după el. Lăsăm perechea în urmă. Ne vom

cunoaşte altădată. Ii voi revedea pe pachebot şi vom vorbi în tim-
pul călătoriei.

— Ei bine, cum stai cu îmbarcarea încărcăturii? îl întreb pe
yankeu.

— în momentul acesta, cea de a treizeci şi şaptea Iadă este pe
drum, domnul Bombarnac.

— Şi până acum n-ai întîmpinat nici un neajuns?

— Nici unul.

— Şi ce-i în lăzile acelea, dacă nu ţi-e cu supărare?

— Ce-i înăuntru? Ah, iat-o pe a treizeci şi şaptea! strigă Fulk
Ephrincll şi aleargă spre camionul care tocmai intrase pe chei.

Este o marc agitaţie, cu toată această tevatură iscată de sosiri
şi plecări. Baku este portul cel mai frecventat şi mai sigur la Marea
Caspică. Dcrbent, situat mai Ia nord, nu-i face concurenţă nici pe
departe. Baku absoarbe aproape întregul trafic maritim al acestui
mare lac, fără comunicaţie cu mările învecinate. Se-nţelege de la
sine că întemeierea lui Uzun-Ada, pe litoralul opus, a scăzut tran-
zitul care mai înainte se oprea la Baku. Transcaspianul, deschis cir-
culaţiei călătorilor şi mărfurilor, este, prin excelenţă, calea comer-
cială care leagă Europa de Turkestan. într-un viitor apropiat, pro-
babil că un al doilea drum, dispus de-a lungul frontierei persane,
va realiza joncţiunea între trenurile din Rusia meridională şi cele
din India, ceea ce i-ar face pe sărmanii călători să fie nevoiţi să navi-
gheze pe Marca Caspică. Şi, când acest vast bazin va seca din cauza
evaporării apei, de ce nu, o cale ferată, construită prin albia lui
nisipoasă, ar putea permite trenurilor să meargă fără transbordare
de la Baku la Uzun-Ada. Până atunci însă, trebuia să iei pachebo-
tul şi mă pregăteam şi eu să mă îmbarc, alături de mulţi alţi pasageri.

Pachebotul nostru se numeşte Astara şi aparţine companiei
„Caucaz şi Mercur". Este o navă mare cu zbaturi, care face de
trei ori pe săptămână traversarea de la un ţărm la celălalt. Cu o
cocă lată, Astara a fost amenajată în aşa fel încât să poată trans-
porta o mare cantitate de produse şi constructorii s-au preocupat

mai mult de cala destinată înmagazinării mărfurilor decât de con-
fortul pasagerilor. La urma-urmelor, când este vorba despre o călă-
torie de douăzeci şi patru de ore, nu trebuie să fii prea cusurgiu.

O mulţime de oameni se-ngrămădeşte în preajma debarcaderu-
lui: unii care pleacă, alţii care-i conduc, dar şi o mulţime care doar
priveşte, făcând parte din populaţia pestriţă a portului. Remarc
faptul că majoritatea călătorilor sunt turkmeni, alături de ei aflân-
du-se şi vreo douăzeci de europeni şi, de asemenea, doi chinezi
care, fără îndoială, se duc acasă.

Astara este literalmente plină ochi cu marfă. Cala n-a ajuns
şi o bună parte din încărcătură a inundat puntea. Pupa este rezer-
vată pasagerilor, dar de la pasarela care se arcuieşte peste tam-
buchiuri şi până la prova se îngrămădesc numeroase baloturi
acoperite cu prelate gudronate groase, pentru a fi ferite de valuri,
dacă marea devine furioasă. Acolo se află şi bagajele lui Fulk
Ephrinell. A pus mâna la depozitarea lor cu o energie specific ame-
ricană, hotărât fiind să nu piardă din ochi preţioasa sa marfă, adă-
postită în nişte lăzi cubice, înalte, mari şi adânci de două picioare,
învelite în piele şi legate cu grijă în chingi. Pe ele stăteau scrise
următoarele cuvinte, în litere de tipar decupate: „Strong Bulbul
et Comp., New York.

— Toată marfa dumitale a ajuns la bord? l-am întrebat pe
american.

— Iată că soseşte şi a patruzeci şi doua ladă, mi-a răspuns el.
într-adevăr, sus-numita ladă se afla în spatele unui hamal care

păşea pe puntea de tranzit, poticnindu-se sub greutate.

— Wait a bit exclamă Fulk Ephrinell, apoi adăugă în ruseşte
pentru a se face mai bine înţeles: Atenţie! Atenţie!

Sfat bun, dar venit prea târziu. Hamalul făcuse un pas greşit.
Lada îi alunecă de pe umeri şi căzu, din fericire, peste bastinga-
jul vaporului, unde se sparse în două. Ambalajul de hârtie al pa-
chetelor pe care le conţinea se rupse şi acestea se împrăştie pe
punte. Ce strigăt de indignare scoate Fulk Ephrinell! Cât se mai

răsteşte la neîndemânaticul hamal, repetând apoi cu glas deznă-
dăjduit „Dinţii mei... Bieţii mei dinţi!" Şi se târăşte în genunchi
pentru a ridica de pe jos bucăţelele de fddeş artificial, împrăştiate
pe punte, în timp ce eu nu mă pot stăpâni să nu izbucnesc în râs.

Da! Firma „Strong Bulbul et Comp." din New York fabrică
dinţi. Gigantica uzină lucrează pentru a furniza cinci mii de lăzi
cu material dentar pe săptămână, în cele cinci colţuri ale lumii,
pentru a-i aproviziona pe dentiştii de pe vechiul şi noul continent,
dar şi pentru a exporta în China, punându-şi la bătaie cei o mie
cinci sute de cai-putere şi consumând o sută de tone cărbune pe
zi. Dacă stai şi te gândeşti, populaţia fiind, după cum se spune,
de un miliard patru sute de milioane de oameni şi socotind treizeci
şi doi de dinţi de locuitor, asta face aproape patruzeci şi cinci de
miliarde. Aşadar, în cazul că ar trebui vreodată să înlocuieşti toţi
dinţii adevăraţi cu dinţi falşi, firma „Strong Bulbul et Comp."
nici n-ar mai putea face faţă.

Dar să-l lăsăm pe Fulk Ephrinell să alerge după comorile odon-
tologice din cea de-a patruzeci şi doua ladă a sa. Clopotul sună
pentru ultima oară.

Nava va porni spre larg cât de curând... Deodată se aud strigăte
dinspre chei. Le recunosc. Sunt strigătele neamţului - pe care le
mai auzisem şi la Tiflis, în momentul în care trenul spre Baku se
pusese în mişcare.

într-adevăr, iată-l pe omul nostru. Aleargă, gâfâie, abia dacă-şi
trage sufletul. Puntea volantă a fost ridicată şi pachebotul se dez-
lipeşte de chei. Neamţul apare chiar în clipa în care doi marinari
manevrează odgoanele de acostare. Marinarii îi întind mâinile şi-l
ajută să sară la bord.

Hotărât lucru, aceasta-i meteahna grăsanului şi aş fi foarte mirat
să ajungă la destinaţie.

între timp, desprinderea de chei s-a sfârşit, Astara s-a pus în
mişcare, propulsată de puternicele sale zbaturi, şi ajunge curând
în afara şenalelor. La vreo patru sute de metri depărtare, un fel

de clocot care tulbură suprafaţa mării indică un vârtej din adân-
curi. Mă aflu lângă bastingaj, la babord pupa şi privesc cu trabu-
cul în gură cum portul dispare în spatele limbii de pământ frânte
a capului Apşeron, în vreme ce spre est se profilează în zare lanţul
Munţilor Caucaz.

Din trabuc nu mi-a mai rămas decât un căpeţel şi, după ce am
tras ultimele fumuri, îl arunc peste bord. într-o clipă, o pânză de
foc se propagă înjurai corpului pachebotului. Clocotul pe care
îl zărisem provenea de la un izvor submarin de ţiţei şi jarul chiş-
tocului a fost dc-ajuns pentru care acesta să se aprindă. S-au auzit
câteva ţipete. Astara pluteşte printre valurile de flăcări, dar o
întoarcere hotărâtă a cârmei ne depărtează de foc şi în curând nu
mai este nici un pericol.

Căpitanul, care vine la pupa, se mărgineşte să-mi spună pe un
ton rece:

— A fost o imprudenţă din partea dumitalc. Eu răspund de
tot ce se întâmplă de obicei într-o asemenea împrejurare.

— Pe legea mea, domnule căpitan, n-am ştiut că...

— Trebuie să ştii întotdeauna, domnule!

Această frază fusese rostită de un glas tăios şi ursuz, la câţiva
paşi de mine. întorc capul. Mica lecţie îmi fusese dată de englezoaică.

Claudius Bombarnac - Capitolul 3

Claudius Bombarnac - Capitolul 3

de Jules Verne

Biografie

Opera