Claudius Bombarnac - Capitolul 4

de Jules Verne

CAPITOLUL IV

Nu mă-ncred de obicei în impresiile de călătorie, căci ele sunt
subiective - iată un cuvânt pe care-l întrebuinţez, fiindcă este la
modă, cu toate că n-am ştiut niciodată cu exactitate ce vrea să
spună. Un om vesel o să vadă lucrurile cu veselie, un om trist,
cu mâhnire. Democrit ar fi găsit că malurile Iordanului şi plaja
Mării Moarte au o înfăţişare încântătoare. Heraclit ar fi găsit poso-
morâtă priveliştea golfului Napoli şi ţărmul Bosforului. Eu am o
fire veselă şi mă veţi ierta dacă mă amestec prea mult pe mine
însumi în povestire, căci rareori se întâmplă ca personalitatea

autorului să nu se implice în ceea ce istoriseşte - cum o ilustrează
Hugo, Dumas, Lamartine şi atâţia alţii. Shakespeare este o ex-
cepţie, iar eu nu sunt Shakespeare, cum de altfel nu sunt nici
Lamartine, Dumas sau Hugo.

Totuşi, oricât de potrivnic aş fi doctrinelor lui Schopenhauer
şi Leopardi, voi recunoaşte că malurile Mării Caspice mi-au părut
ursuze şi întristătoare. Un litoral neînsufleţit - nu tu vegetaţie, nu
tu păsări. Nu te simţi ca în faţa unei mări întinse. Cu toate că Marea
Caspică nu este, la drept vorbind, decât un lac, având nivelul cu
douăzeci şi şase de metri mai scăzut decât Mediterana, ea este
bântuită adeseori de furtuni violente. Nici o navă nu are scăpare,
cum spun marinarii. Ce înseamnă o lăţime de vreo sută de leghe?
Eşti repede împins ori spre coasta de vest ori spre cea de est şi
locurile unde te-ai putea adăposti nu sunt prea numeroase, nici
în direcţia Asiei Mici, nici în direcţia Europei.

La bordul pachebotului Astara se află cam o sută de pasageri
- un mare număr de caucazieni care fac comerţ cu Turkistanul
şi, prin urmare, nu ne vor însoţi până în China. Transcaspianul
funcţionează de câţiva ani între Uzun-Ada şi frontiera chineză.
Numai între acest port şi Samarkand poţi număra pe puţin şaizeci
şi trei de staţii. Astfel încât, pe această parte a traseului trenul bene-
ficiază de cei mai mulţi pasageri. De aceşti călători nu am de ce
să mă preocup şi nu voi pierde timpul să-i studiez. Să presupunem
că unul dintre ei este cu adevărat interesant, eu mă străduiesc, îl
cercetez până în străfundul sufletului şi pe urmă mă lasă baltă,
chiar în punctul culminant. Nu! îmi concentrez toată atenţia asupra
celor care fac călătoria până la capăt. Printre ei se numără Fulk
Ephrinell şi, probabil, englezoaica fermecătoare, care mi-a lăsat
impresia că merge până la Beijing. Pe urmă, voi mai întâlni şi
alte personaje în dramul spre Uzun-Ada. în ce priveşte perechea
de francezi, nu ştiu încă nimic; dar până la sfârşitul traversării
voi afla care le sunt intenţiile. Mai sunt, pe urmă, cei doi chinezi
care, aici nu mai încape îndoială, se întorc în China. Dacă aş şti

măcar o sută de cuvinte în limba lor, poate că aş scoate ceva intere-
sant de la aceşti pasageri cu chipul de figurine de porţelan. De
fapt, ceea ce mi-ar trebui ar fi un personaj care să aibă o poveste
a lui, un erou misterios călătorind incognito, mare senior sau tâl-
har, în sfârşit, să nu uit de dubla menire a reporterului: nararea
faptelor şi intervievarea oamenilor... S-o pornim la drum şi să
alegem bine. Cine alege bine arc noroc.

Am coborât pe scara rufului în cabinele de la pupa. Nu mai
era nici un loc liber. Cabinele au fost ocupate din vreme de
pasagerii şi pasagerele care se tem de tangaj şi ruliu. Stau cul-
caţi de la sosirea la bord şi nu se vor scula decât în clipa în care
vaporul va acosta la cheiul de la Uzun-Ada. Din lipsă de cabine
libere, ceilalţi călători s-au instalat pe divane, ţinând lângă ei baga-
jul de mână, şi nu dau semne că ar avea de gând să se mişte din
loc. Ingrată misiune, să cauţi un personaj romantic în mijlocul aces-
tor adormiţi, ameninţaţi de răul de mare!

Cât despre mine, am intenţia să petrec noaptea pe punte. Urc
prin tambuchi. îl regăsesc pe american, care a terminat cu strân-
sul materialului din lada spartă.

— N-ai să crezi că, după tot ce mi-a făcut, nenorocitul ăla de
hamal mi-a cerut şi bacşiş!

— Sper că n-ai pierdut nimic, domnule Ephrinell.

— Nu... Din fericire!

— Aş putea şti câţi dinţi exportaţi în China, în aceste lăzi?

— Optsprezece mii, fără să punem la socoteală măselele de minte.
Şi Fulk Ephrinell izbucni în râs la această glumă, pe care o

făcuse probabil de multe ori în decursul călătoriilor sale. L-am
părăsit şi am urcat pe pasarelă. Cerul era senin, dar vântul din
nord ameninţa să se înteţească. în larg, briza gonea pe suprafaţa
apei lungi valuri verzui. Era posibil ca noaptea să se dovedească
mai furtunoasă decât ne aşteptam. La prova, numeroşi pasageri,
turkmeni îmbrăcaţi sărăcăcios, kirghizi cu ochii migdalaţi şi mulţi
emigranţi, stăteau întinşi pe punte, lângă pereţii navei, de-a lungul

prelatelor. Fumau aproape toţi, ori ronţăiau din proviziile pe care
le luaseră cu ei. Câţiva căutau să-şi alunge oboseala ori să-şi înşele
foamea, dormind încă de la această oră.

Mi-a venit ideea să o iau printre ei. Sunt ca un vânător care
cutreieră hăţişurile înainte de a se aşeza la pândă. Deodată, văd
o grămadă de bagaje, cărora le arunc o privire de vameş. O ladă
destul de marc, din lemn alb, peste care a fost azvârlit un colţ de
prelată, îmi atrage atenţia. Are un metru optzeci înălţime şi un
metru lăţime. A fost aşezată în acest loc cu toată grija cerută de
cuvintele scrise în limba rusă: „Oglinzi, fragil, a se depozita la
adăpost de umezeală." S-a respectat şi poziţia indicată. Urma
adresa: D-ra Zinca Klork, bulevardul Shu-Kua, Beijing, provin-
cia Pechili,¹ China.

Zinca Klork - după cum arată şi numele - trebuie să fie ro-
mâncă şi profită de Marele Transasiatic pentru a-şi expedia
oglinzile. Oare să lipsească acest articol din prăvăliile Chinei? Şi
cum îşi admiră atunci frumoasele Imperiului Cerului ochii mig-
dalaţi şi edificiul înalt al coafurilor?

Deodată, se aude clopotul care vesteşte cina, programată pen-
tru ora şase.

Sala de mese se află spre prova. Cobor şi găsesc stând la masă
vreo patruzeci de pasageri.

Fulk Ephrinell s-a instalat cam pe la mijlocul sălii. Un loc lângă
el fiind liber, îmi face semn să-l ocup şi mă grăbesc să-l ascult.
Nu ştiu dacă-i o simplă întâmplare, dar englezoaica s-a aşezat la
stânga lui Fulk Ephrinell, care vorbeşte cu ea. Şi consideră de cu-
viinţă să ne facă prezentările.

— Miss Horatia Bluett, spune Fulk Ephrinell.

In faţa mea observ perechea de francezi care studiază conştiin-
cios meniul. La celălalt capăt al mesei, spre oficiu, de unde este
adusă mâncarea - ceea ce îi va permite să fie primul servit - se
lăfăie călătorul neamţ, un om voinic, roşu la faţă, cu părul blond,

barba arămie, mâini grăsulii şi nasul foarte lung, care te duce cu
gândul la aparatul proboscidian al plantigradelor. Are aerul sui
generis de ofiţer din landsturm, ameninţat de o obezitate timpurie.

— De data aceasta n-a mai întârziat, îi spun lui Fulk Ephrinell.

— Ora mesei este întotdeauna respectată în Imperiul German,
îmi răspunde americanul.

— Ştiţi cumva numele neamţului?

— Baron Weisschnitzerdorfer.

— Şi cu numele ăsta se duce pînă la Beijing?

— Da, ca şi maiorul rus care stă lângă căpitan.

Mă uit Ia maior, un bărbat în vârstă de vreo cincizeci de ani,
cu o înfăţişare tipică de rus; are barba şi părul cărunte şi un chip
plăcut. O fi tovarăşul de călătorie visat?

— Spui că-i maior, domnule Ephrinell?

— Da, este maior medic în armata rusă şi se numeşte Noltitz.
Hotărât lucru, americanul ştie mai multe decât mine, deşi nu

este reporter de meserie. Ruliul nu se simte încă prea tare şi fiecare
mănâncă în voie. Fulk Ephrinell se-ntreţine cu Horatia Bluett şi-mi
dau seama că cele două firi anglo-saxone s-au apropiat una de alta.
într-adevăr, Fulk Ephrinell se ocupă de vânzarea dinţilor şi
Horatia Bluett de vânzarea părului! Aceasta din urmă reprezintă
o importantă firmă din Londra, căreia China îi expediază anual
păr femeiesc în valoare de două milioane. Se duce la Beijing să
fondeze o agenţie a firmei respective, unde se vor concentra pro-
dusele obţinute de la cetăţenii chinezi, femei şi bărbaţi. Afacerea
se prezintă în condiţii cu atât mai favorabile, cu cât tot mai mulţi
locuitori ai Chinei înclină spre suprimarea cozii împletite pe care
o poartă bărbaţii.

„Ei bine, îmi spun în gând, China îşi trimite părul în Anglia
şi primeşte dinţi din America. Este un schimb cinstit şi totul este
în ordine."

Stăm la masă de un sfert de oră. N-a avut loc nici un incident.
Pasagerul spân şi blonda lui însoţitoare par să ciulească urechea

când vorbim franţuzeşte. Manifestă o plăcere vădită şi o dorinţă
limpede de a se amesteca în vorbă. Aşadar, nu m-am înşelat, sunt
compatrioţi; dar de ce soi?

în acest moment, balansul vaporului se măreşte. Farfuriile încep
să tremure, tacâmurile alunecă zăngănind, paharele îşi revarsă în
parte conţinutul, lămpile suspendate îşi pierd verticalitatea sau,
mai degrabă, scaunele noastre şi masa se supun toanelor ruliului.
Este o privelişte ciudată dacă nu ai sufletul de marinar încercat
şi nu ţi se face rău.

— Ei, îmi zice americanul, blânda Mare Caspică începe să-şi
arate colţii.

— Suferi de rău de mare? îl întreb.

— Aş, de unde, mă afectează cât pe un marsuin. Dar dumi-
tale, domnişoară, adaugă el, adresându-se vecinei sale, nu-ţi este
rău niciodată?

— Niciodată, răspunde Miss Horatia Bluett.

De cealaltă parte a mesei, perechea schimbă câteva cuvinte
în franţuzeşte.

— Te simţi bine, doamnă Caterna?

— Da, Adolphe, dar dacă mai continuă... mărturisesc că...

— Ei bine, Caroline, trebuie să urci pe punte. Vântul şi-a schim-
bat direcţia, suflă dinspre est şi Astara nu va întârzia să dea cu
nasul de furtună.

Felul de a se exprima al domnului Caterna, cum se pare că îl
cheamă, pare să fie al unui marinar sau al unui fost lup de mare!

Tangajul devine foarte puternic. Majoritatea celor de la masă
nu-l pot suporta. Pasagerii, bărbaţi şi femei, vreo treizeci la număr,
se ridică şi se duc să ia aer pe punte. Sper că se vor simţi mai
bine. în sala de mese am rămas doar vreo zece persoane, punân-
du-l la socoteală şi pe căpitan, care acum stă liniştit de vorbă cu
maiorul Noltitz. Fulk Ephrinell şi Miss Bluett îmi par foarte
obişnuiţi cu aceste incidente de neocolit atunci când călătoreşti
mult cu vaporul. Baronul neamţ mănâncă şi bea de parcă ar sta

într-o braserie din Miinchen ori Frankfurt; ţinând cuţitul în mâna
dreaptă şi furculiţa în mâna stângă, taie carnea, alcătuind grămă-
joare pe care le sărează, le pipcrează, toarnă sos deasupra şi le
introduce în gură pe sub mustaţa deasă... Oricum, se ţine tare şi
nici ruliul, nici scuturăturile tangajului nu reuşesc să-l facă să
piardă o îmbucătură ori o înghiţitură din meniu.

Puţin mai departe se află chinezii, pe care îi cercetez cu curio-
zitate. Unul este un tânăr cu o înfăţişare distinsă, în vârstă de vreo
douăzeci şi cinci de ani. Are un chip fermecător, cu obrazul său
ca fildeşul şi ochii migdalaţi. Cei câţiva ani petrecuţi pc bătrânul
continent i-au europenizat manierele şi chiar hainele. Arc o mus-
taţă subţire, privirea şăgalnică şi este pieptănat mai degrabă ca
un francez, decât ca un chinez. Mi se pare un băiat drăguţ, vesel
din fire şi care, după o metaforă din ţara lui, trebuie că nu urcă
des pe muntele părerilor de rău. Tovarăşul Iui, care are între cinci-
zeci şi cincizeci şi cinci de-ani este, dimpotrivă, tipul caracteris-
tic al chinezului conservator, cu capul ras, cu coada pe spate, şi
este îmbrăcat cu veşmântul tradiţional: fustanelă, vestă, brâu, pan-
taloni bufanţi şi papuci multicolori. Până la urmă, nu poate rezista;
după o scuturătură mai puternică, datorată tangajului, însoţită de
zăngănitul farfuriilor care trepidează, se ridică şi dispare pe scara
rufului. Chinezul cel tânăr îl strigă, întinzându-i un volumaş pe
care îl lăsase pe masă: „Cornaro!... Cornaro!"

„Ce caută acest cuvânt italian într-o gură orientală? Oare tânărul
chinez vorbeşte limba lui Boccaccio?... SecolulXXavo dreptul să
ştie şi o va şti." Doamna Caterna se scoală şi ea, foarte palidă,
iar domnul Caterna, soţ model, o urmează pe punte.

După ce sfârşesc cina, lăsându-i pe Fulk Ephrinell şi Miss Bluett
să discute despre negoţ şi preţurile curente, mă duc să mă plimb
la pupa. Noaptea este întunecoasă. Nori iuţi, goniţi dinspre est,
drapează în falduri zonele înalte ale cerului, unde se mai zăresc
doar câteva stele rare. Vânturdevine mai rece. Lumina albă a pa-
chebotului clipeşte legănându-se la catarg. îl zăresc pe Fulk

Ephrineli. Miss Horatia Bluett retrăgându-se în cabina ei, ame-
ricanul caută la pupa un colţ de canapea pe care să se întindă, li
urez noapte bună şi ne despărţim după ce îmi urează acelaşi lu-
cru. Eu mă voi retrage în vreun colţ al punţii, învelit în pătură, şi
voi dormi ca un marinar care nu e de cart. Nu-i decât ora opt seara.
Aprind un trabuc şi încep, să mă plimb de-a lungul pavoazelor.
Puntea a fost părăsită de pasagerii de clasa întâi şi sunt aproape
singur. Pe pasarelă păşeşte încolo şi încoace secundul, suprave-
ghind direcţia indicată timonierului, care se ailă la cârmă, lângă
el. Paletele zbaturilor bat cu putere marea, scoţând un fel de tunet
atunci când una sau alta se învârte în gol. Un fum înţepător se
învârtejeşte la gura cuptorului care azvârle jerbe de scântei.

La ora nouă, se lasă o noapte neagră. încerc să zăresc în larg
luminile vreunei nave, tară să izbutesc; mă gândesc că Marca
Caspică arc un trafic maritim destul de restrâns. Se aud doar
strigătele păsărilor de mare, goclanzi şi raţe sălbatice.

în timp ce mă plimb, un gând nu-mi dă pace: dacă ajung la
capătul călătoriei fără să storc un subiect pentru ziarul meu? Direc-
ţia m-ar face răspunzător de un asemenea eşec şi ar avea drep-
tate. La naiba! Nici o întâmplare de la Tiflis până la Beijing? Totul
ar fi numai şi numai din vina mea, fireşte. Aşa că sunt hotărât să
evit o astfel de înfrângere.

La zece şi jumătate, m-am aşezat pe una dintre băncile de la
pupa. însă briza fiind destul de puternică, mi-e imposibil să rămân.
Mă ridic, aşadar, şi mă îndrept din nou spre prova ţinându-mă de
bastingaj. Sub pasarelă, vântul e gata să mă răstoarne, astfel încât
trebuie să-mi caut un adăpost pe lângă pachetele protejate sub
prelată. întins acolo, înfăşurat în pătură, cu capul rezemat de pânza
gudronată, nu întârzii să aţipesc.

După câtva timp, nu ştiu exact cât, mă trezeşte un zgomot ciu-
dat. De unde vine? Ascult mai atent. S-ar putea spune că era de
bună seamă un sforăit, chiar lângă urechea mea. „O fi un pasager
de la prova", mă gândesc. „S-o fi băgat sub prelată, între lăzi, şi
nu se simte prea rău în cabina asta improvizată."

La licărul de lumină care răzbate dinspre partea dejos a lămpii
de la habitaclu, nu văd nimic. Ciulesc iar urechea. Zgomotul a
încetat. Privesc. Nu-i ţipenie de om în partea asta a punţii, căci
pasagerii de clasa a doua se află Ia prova. Probabil că am visat.
Mă culc din nou. De data asta este limpede că nu-i vorba de vreo
greşeală. Sforăitul se aude iarăşi şi sunt sigur că vine din lada de
care mi-am rezemat capul.

„Pe legea mea, îmi zic, înăuntru sc află un animal."

Un animal? Dar ce fel de animal? Un câine? O pisică? Nu!
De ce ar fi ascuns cineva un patruped domestic într-o ladă? Atunci,
o fiară, poate o panteră, un tigru, un leu... închipuirea mea capătă
aripi pe calea aceasta. Fiare expediate unei menajerii sau vreunui
sultan din Asia Centrală. Această ladă e o cuşcă. Şi dacă s-ar
deschide şi fiara s-ar repezi pe punte? Grozavă întâmplare de călă-
torie! Şi cc material de reportaj! Ca să vedeţi până unde poate mer-
ge surescitarea cerebrală a unui reporter în căutarea unui subiect:
trebuie cu orice preţ să ştiu cui îi este trimisă fiara, dacă rămâne
la Uzun-Ada sau va fi transportată până în China. Adresa a fost,
fără îndoială, scrisă pe ladă. Iau un chibrit, îl aprind, şi cum mă
aflu la adăpost de vânt, flacăra arde dreaptă. Şi ce văd la lumina
ei? Lada în care este închisă fiara arc pe ea următoarea adresă:
D-ra Zinca Klork, bulevardul Shu-Kua, Beijin, China. Fiara mea
este, aşadar, foarte fragilă! Leul meu se teme de umezeală. Fie!
Dar cu ce scop îşi expediază sieşi domnişoara Zinca Klork, fru-
moasa româncă - deoarece trebuie să fie frumoasă şi româncă -,
o fiară închisă într-o cuşcă pe care se află asemenea recomandări?

Dar mai bine să judecăm decât să lăsăm închipuirea s-o ia razna.
Animalul acesta are nevoie - de orice rasă ar fi - să mănânce şi
să bea. Ori, de la Uzun-Ada până în capitala Chinei, drumul
durează unsprezece zile. Ei bine, cine îi va da fiarei să bea şi să
mănânce dacă nu va ieşi din cuşcă, dacă va rămâne închisă în tot
acest timp? Agenţii Marelui Transasiatic nu vor manifesta faţă
de sus-numita fiară decât atenţia impusă de transportul unei oglinzi,

de vreme ce aşa a fost declarat coletul şi, prin urmare, bietul ani-
mal va muri de inaniţie.

Toate aceste gânduri mi se-nvălmăşeau în minte, ideile deve-
neau confuze. „Mă uluieşte oare un vis încântător, ori am ochii
deschişi şi stau de veghe'?" cum spune Margareta din Faust într-o
frază cu o construcţie mai curând lirică decât gramaticală. Nu-mi
mai pot ţine ochii deschişi. Simt o greutate de două kilograme pe
fiecare pleoapă. Mă-ntind de-a lungul prelatei, mă-nfăşor mai
strâns în pătură şi cad într-un somn adânc.

Cât timp să fi dormit oare? Poate trei sau patru ore. Sigur este
că nu se luminase încă de ziuă când m-am trezit. După ce m-am
frecat la ochi, m-am ridicat şi m-am dus să mă sprijin de bastingaj.

Astara e mai puţin scuturată de hulă de când vântul suflă din-
spre nord-vest. Noaptea este, însă, rece. Mă încălzesc măsurând
puntea cu paşi mari timp de o jumătate de oră. Nu mă mai gân-
deam la fiara mea. Deodată însă, mi-am amintit de ea. Nu s-ar
cuveni să atrag atenţia şefului de gară de la Uzun-Ada asupra aces-
tui îngrijorător colet? De fapt, nu-i treaba mea. Voi mai vedea,
înainte de plecare. Mă uit la ceas; nu-i decât ora trei dimineaţa.
Mă duc să-mi reiau locul. îmi sprijin capul de peretele lăzii şi
închid ochii. Deodată, alt zgomot... Atât de limpede, încât nu-l
poţi confunda cu altceva. Un strănut pe jumătate înăbuşit zgâlţâie
scândurile lăzii. Niciodată un animal nu a strănutat astfel!

Este oare cu putinţă să se fi ascuns o fiinţă omenească în cutia
asta pentru a fi transportată fraudulos de Marele Transasiatic până
la frumoasa româncă? Şi, în acest caz, este vorba despre un bărbat
sau despre o femeie? Mi s-a părut că strănutul avea o notă masculină.

Mi-e cu neputinţă să mai închid ochii. Mai e mult până la ziuă
şi eu abia aştept să examinez lada. Am vrut întâmplări neobişnuite
- ei bine, iată una şi să nu-mi zici pe nume dacă nu voi scoate
din ea un articol de cinci sute de rânduri.

Zăresc câteva lumini care colorează cerul spre răsărit. Norii
de la zenit se împurpurează primii. Soarele răsare, în sfârşit, îmbro-
bodit încă în negurile mării.

Privesc din nou lada. Are, cum am văzut şi prima oară, desti-
naţia Beijing. Observ că ici şi colo au fost făcute nişte găuri prin
care aerul poate să pătrundă înăuntru. Poate că prin aceste găuri
doi ochi pândesc să vadă ce se petrece afară? Să nu fim indiscreţi.

La masă au venit doar aceia dintre călătorii de aseară, pe care
răul de mare nu i-a supărat: chinezul cel tânăr, maiorul Noltitz,
Fulk Ephrinell, Miss Horaţia Bluett, domnul Caterna singur,
baronul Weisschnitzcrdorfcr şi alţi şaptc-opt pasageri. Mă voi feri
să-i dezvălui americanului secretul lăzii. Dacă ar comite o indis-
creţie, adio articol!

Către prânz, spre răsărit începe să se zărească pământul - un
pământ plat, neted şi gălbui, lipsit de un brâu stâncos şi presărat
cu dune care se conturează în preajma Krasnopoldskului.

La ora unu ne apropiem de Uzun-Ada. Jar la unu şi douăzeci
şi şapte pun piciorul pe pământul Asiei.

Claudius Bombarnac - Capitolul 4

Claudius Bombarnac - Capitolul 4

de Jules Verne

Biografie

Opera