Castelul din Carpati - Capitolul 16

de Jules Verne

Capitolul XVI


Dezastrul era inevitabil. Francisc nu-l putea preveni, decatpunandu-l pe baron in imposibilitatea de a-si pune planul in aplicare.
Erau ceasurile unsprezece noaptea. Fara teama ca ar putea fidibuit, Francisc se apuca, din nou, de treaba. Caramizile pereteluise desprindeau destul de usor, totusi, era atat de gros, incat trecu
o jumatate de ora pana cand deschizatura fu indeajuns de incapatoare, incat sa-i poata ingadui sa treaca.
De indata ce pasi in capela maturata de vant, se simti invioratde aerul proaspat. Prin sparturile naosului si golul ferestrelor,cerul lasa sa se vada norii usori purtati de adierile noptii. Ici si
colo, se zareau cateva stele pe care stralucirea lunii, ridicandu-sela orizont, le facea sa paleasca.
Trebuia sa dea de usa din spate, prin care se facusera nevazuticei doi. De aceea, strabatand piezis naosul, se indrepta spre parteaexterioara a absidei.In partea aceasta foarte intunecoasa, ferita de razele lunii,piciorul se izbea de ramasitele mormintelor si de fragmenteledesprinse din bolta.
In sfarsit, in capat, dupa panoul sculptat si pictat din spatelealtarului, in apropierea unui colt intunecat, simti o usa mucegaitacedand sub apasarea mainii lui. Usa dadea intr-o galerie care ar fitrebuit sa strabata incinta. Pe acolo intrasera in capela baronul siOrfanik si tot pe acolo tocmai iesisera.
De indata ce patrunse in galerie, se pomeni, din nou, inconjurat de o bezna de nepatruns. Dupa ce coti de mai multe ori, fara safie nevoit nici sa urce, nici sa coboare, fu sigur ca se mentinuse la
nivelul curtilor interioare.O jumatate de ceas mai tarziu, intunericul paru sa se subtieze:
o geana de lumina se strecura prin cateva deschizaturi laterale alegaleriei.
Acum, Francisc putea sa mearga mai repede si ajunse intr-ocazemata spatioasa, construita sub terasa bastionului, in dreptulcoltului din stanga al curtinei. Cazemata era strapunsa de ferestruici inguste, prin care se revarsa lumina lunii.


In fata era o usa. Usa era deschisa.
Primul gand al lui Francisc fu sa se duca la una din ferestre, casa respire aerul proaspat al noptii, macar pret de cateva clipe.
Dar, cand sa se retraga, i se paru ca zareste doua-trei umbre,miscandu-se, la marginea de jos a podisului Orgall, luminat panala pata de intuneric a bradetului.
Francisc isi incorda privirile. Cativa oameni se invarteau decolo-colo pe platou, putin in fata copacilor: fara indoiala, agentii dinAlba Iulia, adusi de Rosca. Se hotarasera, deci, sa intervina noaptea, sperand sa-i ia prin surprindere pe oaspetii castelului, sauasteptau acolo sa se lumineze de ziua?Ce efort sa-si opreasca strigatul, gata sa-i tasneasca de pe buze,sa nu-l cheme pe Rosca; el sigur ca l-ar fi auzit si i-ar fi recunoscutde indata glasul! Totusi, strigatul ar fi patruns pana la donjon si,inainte ca agentii sa fi escaladat zidul incintei, Radu de Gorj ar fiavut timp sa-si puna in functiune masinaria infernala si sa fuga printunel.
Francisc reusi sa se stapaneasca si se indeparta de ferestruica.Apoi, dupa ce strabatu cazemata, trecu dincolo de usa si continuasa mearga de-a lungul galeriei.
Cinci sute de pasi mai departe, ajunse in pragul unei scarisapate in zidul gros. Se afla, in sfarsit, in interiorul donjonului,inaltat in mijlocul spatiului pentru manevre militare? Era indreptatit sa o creada. Totusi, nu parea sa fie scara principala care duceacatre etajele donjonului. Era alcatuita dintr-un sir de trepte circulare, dispuse ca spiralele unui surub, in interiorul unei custi
stramte si intunecoase.Francisc urca fara zgomot, ciulind urechile, dar nu se auzea
nici un zgomot si, dupa vreo douazeci de trepte, se opri pe unpalier. Acolo se casca o usa, dand in terasa care se intindea in jurulprimului etaj al donjonului.
Francisc se strecura pe terasa si, avand grija sa se piteasca inspatele parapetului, privi in directia podisului Orgall.Mai multi oameni se zareau, inca, la marginea bradetului sinimic nu arata ca ar avea de gand sa se apropie de cetatuie.
Hotarat sa-l gaseasca pe baron inainte ca acesta sa dispara printunelul din trecatoare, dadu ocol etajului si ajunse din nou in fataunei usi, unde spirala scarii urca iar. Puse piciorul pe prima treapta, isi sprijini mainile de pereti si incepu sa urce. Mereu, aceeasitacere.Apartamentul de la primul etaj nu era locuit. Francisc se grabisa ajunga la palierele etajelor superioare. Cand ajunse la al treileapalier, piciorul lui nu mai dadu de trepte. in locul acela, scara se termina, rolul ei fiind sa slujeasca apartamentului celui mai de sus aldonjonului, care incununa platfoma crenelata unde flutura, odinioara, flamura baronilor de Gorj.
In stanga scarii, zidul era strapuns de o usa, incuiata in clipaaceea. Cheia era in broasca. Prin dreptul ei, se strecura un fascicolputernic de lumina. Francisc trase cu urechea si nu deslusi nici unzgomot in interiorul apartamentului. Lipindu-si ochiul de gauracheii, zari doar partea stanga a unei incaperi, aceasta fiind intensluminata, in vreme ce partea dreapta era cufundata in intuneric.Dupa ce invarti cu bagare de seama cheia, impinse incet, usa carese deschise.
O sala spatioasa ocupa tot acest ultim etaj al donjonului. Peperetii ei circulari se sprijinea o bolta cu chesoane, ale careinervuri, intalnindu-se in centru, se imbinau, intr-un stil arhitectonic greoi, intr-un pandantiv. Tapiserii grele, vechi tapiserii cupersonaje, imbracau peretii. Cateva mobile din alte vremuri,sipete, blidare, jilturi, scaune fara spatar o decorau, intr-un feldestul de artistic. La ferestre atarnau draperii groase, care nulasau sa razbata in afara nici un petic de lumina. Pe podea se intindea un covor de lana, care inabusea zgomotul pasilor. Sala eraaranjata intr-un mod cel putin bizar si, intrand, fu izbit, mai cuseama, de contrastul pe care il oferea, impartita fiind intre intuneric si lumina.
La dreapta usii, capatul se pierdea intr-o bezna adanca. La stanga, dimpotriva, era o estrada, a carei suprafata era imbracata intr-otesatura neagra, era scaldata intr-o stralucire puternica, provenindde la vreun aparat de proiectie a razelor, asezat in fata, in asa felincat sa nu poata fi vazutLa vreo zece picioare de estrada, despartit de ea printr-unecran, la inaltimea balustradei, se afla un jilt stravechi cu spatarulinalt, pe care ecranul il cufunda intr-un soi de penumbra.Langa jilt, pe o masuta, acoperita de un covor, o cutie dreptunghiulara, in cutie, cu o lungime de douasprezece, cincisprezecedegete si o latime de cinci, sase, al carei capac, batut in nestemate,era ridicat, se gasea un cilindru de metal. inca de la intrarea sa insala, Francisc isi dadu seama ca jiltul era ocupat. in el, intr-adevarstatea cineva, neclintit, cu capul rasturnat pe spate, rezemat despatar, cu pleoapele lasate, cu bratul intins peste masa, cu palmasprijinita de partea anterioara a cutiei.
Era Radu de Gorj.
Oare pentru a se lasa in voia somnului voise baronul sa-sipetreaca ultima noapte la ultimul etaj al donjonului?
Nici vorba! Nu putea fi asa, dupa cele spuse lui Orfanik,cuvinte pe care Francisc le auzise cu urechile lui.Baronul era, de altfel, singur si, conform ordinelor pe care leprimise, nu exista nici o indoiala ca tovarasul lui fugise, deja, printunel.
Dar Stilla? Nu spusese Radu de Gorj ca voia s-o auda pentruultima oara in castelul din Carpati, inainte ca acesta sa fie distrusde explozie? Si de ce s-ar fi intors in incaperea in care ea venea in fiecare seara, sa-l farmece cu glasul ei?


Unde se afla, asadar, Stilla? Francisc nici n-o vedea, nici n-oauzeaLa urma urmei, ce importanta avea, acum cand Radu de Gorjera in mana lui! Va sti el cum sa-l faca sa vorbeasca. Dar, avand
in vedere starea de surescitare in care se afla, n-avea sa se repeadala cel pe care-l ura cu aceeasi indarjire cu care il ura si acesta, lacel care i-o rapise pe Stilla pe Stilla in viata si cu mintile ratacitedin pricina lui si va incepe sa-l loveasca?
Francisc se duse si se posta in spatele jiltului. Mai avea un paspana sa-l insface pe baronul de Gorj si, cu ochii injectati, cu minteaimpaienjenita, ridica mana.
Brusc, ca din pamant, se ivi Stilla. Francisc lasa cutitul sa-i cada pe covor.
Stilla era in picioare, pe strada, in plina lumina, cu paruldespletit, bratele intinse, nespus de frumoasa in costumul alb alAngelicai din Orlando, asa cum i se aratase in bastionul cetatuii.
Ochii ei, atintiti asupra lui, il patrundeau pana in adancul sufletuluiEra imposibil ca Stilla sa nu-l vada si, totusi, nu facea nici un gestsa-l cheme nu intredeschidea buzele, sa-i vorbeasca Vai! Era
nebuna! Francisc era gata sa se napusteasca pe strada, s-o prinda in brate, sa o ia de acolo
Stilla incepu sa cante. Fara sa se ridice din jilt, baronul de Gorjse apleca spre ea. in culmea extazului, straniul dilettante ii respiravocea ca pe un parfum, i-o sorbea ca pe o licoare divina. Asa fusese, odinioara, la reprezentatiile teatrelor din Italia, asa era si acum,in sala aceasta, intr-o singuratate absoluta, in varful donjonuluicare domina campia transilvana!
Da! Stilla canta! Canta pentru el doar pentru el! Era ca oboare ridicandu-se de pe buzele ei, care pareau ca nu se miscaDar, daca-si pierduse mintile, sufletul ei de artista se pastraseneatins!
Francisc, de asemenea, se lasa patruns de vraja vocii pe caren-o mai auzise de cinci ani nesfarsiti Se cufunda in contemplareainfrigurata a femeii pe care nu credea s-o mai vada vreodata si care
era aici, in viata, de parca, cine stie ce miracol ar fi inviat, dinaintea ochilor lui.
Iar cantecul Stillei nu era, intre toate, acela menit sa faca savibreze mai intens strunele amintirii in inima lui? Da! Recunoscufinalul tragicei scene din Orlando, finalul in care inima cantaretei
se sfaramase la ultima fraza: .
„Innamorata, mio coure tremanteVoglio morire”
Francisc urmarea, nota cu nota, fraza inefabila Si isi spuneaca de data asta, nu se va intrerupe, asa cum se intamplase lateatrul San Carlo! Nu! Nu se va stinge pe buzele Stillei, asa
cum se stinsese la reprezentatia de adioFrancisc nu mai respira. Toata viata lui era legata de canteculacesta. Doar cateva masuri si cantecul se va incheia in toata puritatea sa fara perecheDar iata ca vocea incepe sa se-nmoaie S-ar fi spus ca Stillasovaie, repetand cuvintele unei dureri sfasietoare:
„Voglio morire”
Se va prabusi, oare, pe estrada, asa cum s-a prabusit, odinioarape scena?
Nu se prabuseste, dar cantecul se opreste la aceeasi masura, laaceeasi nota, ca pe scena de la San Carlo Scoate un strigat sieste acelasi strigat pe care l-a auzit Francisc in seara aceeaSi, totusi, Stilla e tot acolo, in picioare, nemiscata, cu privirea eiadorata, privire care-l sageteaza, cu toata dragostea din suflet
Francisc se napusteste spre ea Vrea s-o scoata din sala, s-oduca dincolo de zidurile castelului.In clipa aceea, da nas in nas cu baronul, care tocmai se ridicase.
-Francisc de TelecL. striga Radu de Gorj. Francisc de Telec,
care a reusit sa scape
Dar Francisc nu ii raspunde si, repezindu-se spre estrada:
-Stilla Stilla mea, repeta el, tu, pe care te regasesc aici inviatain viata Stilla in viata! striga baronul de Gorj.
Si exclamatia aceasta ironica se incheie cu un hohot de ras, dincare razbatu flacara maniei.
-in viata! relua Radu de Gorj. Ei bine! Sa incerce, atunci,Francisc de Telec sa mi-o rapeasca!
Francisc intinse bratul spre Stilla, ai carei ochi erau atintiti cuardoare asupra lui in clipa ceea, Radu de Gorj se apleca, lua cutitul care-i scapase din mana lui Francisc si-l indrepta spre Stilla,
neclintita Francisc se arunca asupra lui, incercand sa abata lovitura care o ameninta pe sarmana nebuna E prea tarziu cutitulo loveste in inima
Deodata, se aude zgomotul unei oglinzi care se sparge, sfaramata in mii de cioburi care se imprastie prin sala, si, odata cu ele,Stilla dispare.
Francisc ramase fara grai Nu intelegea Oare si-a pierdut, siel, mintile?
Atunci, Radu de Gorj racneste:
-Stilla i-a scapat, iar, lui Francisc de Telec! Dar voceavocea ei imi ramane Vocea ei este a mea doar a mea si nu vafi, niciodata, a altcuiva!
In clipa in care Francisc e gata sa se arunce asupra lui Radu deGorj, fortele il parasesc si se prabuseste, fara cunostinta, langaestrada.
Radu de Gorj nu se sinchiseste de el. insfaca de pe masa cutia,se napusteste afara din sala si coboara la primul etaj al donjonului;apoi, iesit pe terasa, ii da ocol si ajunge la cealalta usa, cand seaude un foc de arma.De pe celalalt mal al santului, Rosca trasese in baron. Baronul
nu este lovit, dar glontul lui Rosca farama cutia pe care o strangeain brate. Scoate un strigat infricosator.
-Vocea ei vocea ei! repeta. Sufletul sufletul Stillei zdrobit zdrobit zdrobit!
Cu parul zbarlit, cu mainile inclestate, incepe sa alerge peterasa, strigand intr-una:

-Vocea ei vocea ei! I-au frant glasul! Sa fie blestemati!
Dupa care disparu in spatele usii, in clipa in care Rosca si NicuDeac incercau sa escaladeze zidul incintei, fara sa-i mai astepte peagentii de politie.Aproape imediat, o explozie formidabila facu sa se cutremureintreg masivul Piesei. Jerbe de flacari se ridica pana la nori si oavalansa de bolovani acopera drumul Vulcanului.Din bastioane, curtina, donjon, din capela castelului dinCarpati, ramase doar, pe intinderea podisului Orgall, un mormande ruine fumegande.

Castelul din Carpati - Capitolul 1
Castelul din Carpati - Capitolul 2
Castelul din Carpati - Capitolul 3
Castelul din Carpati - Capitolul 4
Castelul din Carpati - Capitolul 5
Castelul din Carpati - Capitolul 6
Castelul din Carpati - Capitolul 7
Castelul din Carpati - Capitolul 8
Castelul din Carpati - Capitolul 9
Castelul din Carpati - Capitolul 10
Castelul din Carpati - Capitolul 11
Castelul din Carpati - Capitolul 12
Castelul din Carpati - Capitolul 13
Castelul din Carpati - Capitolul 14
Castelul din Carpati - Capitolul 15
Castelul din Carpati - Capitolul 16
Castelul din Carpati - Capitolul 17
Castelul din Carpati - Capitolul 18


Aceasta pagina a fost accesata de 1562 ori.