Castelul din Carpati - Capitolul 5

de Jules Verne

Capitolul V


            In ziua urmatoare, pe la noua dimineata, Nicu Deac si doctorulPatak erau gata de plecare. Intentia padurarului era sa urce printrecatoarea Vulcan, indreptandu-se pe drumul cel mai scurt spre cetatuia suspecta.Dupa nemaipomenita intamplare cu hornul donjonului carescotea fum, dupa nemaipomenita intamplare cu glasul pogorat denicaieri in sala hanului La Regele Matei, nu e de mirare ca populatia parea sa-si fi pierdut mintile. Cativa dintre tigani spuneau,deja, ca-si vor lua talpasita. in toate casele nu se vorbea decatdespre acest lucru - si inca pe soptite. incercati, asadar, sa punetila indoiala ca nu-si varase Necuratul coada, in ceea ce priveste fraza atat de amenintatoare pentru padurar. Fusesera de fata, la hanul lui Ionas, cam cincisprezece martori, oameni dintre cei mai demni de crezare, care auzisera ciudatele cuvinte. Sa pretinzi ca fusesera victimele unei iluzii, unei amagiri a simturilor, lucrul acesta nu statea in picioare. Nici o indoiala in privinta asta; Nicu Deac personal, pe nume, prevenit ca i se va intampla o nenorocire,daca se va incapatana in planul lui de a cerceta castelul din Carpati.
Si, totusi, tanarul padurar se pregatea sa paraseasca Werstul, ba inca fara sa i-o ceara nimeni. intr-adevar, oricat de profitabil ar fi fost pentru jupanul Colt sa dezlege misterul cetatuii, oricat de avantajos ar fi fost pentru sat sa afle ce se intampla, fusesera facute demersuri insistente pentru ca Nicu Deac sa revina asupra hotararii sale. Nenorocita, deznadajduita, cu frumosii ei ochi inecati in lacrimi, Miorita il implorase sa nu staruie in aceasta aventura. Era, deja, grav, inainte de avertismentul proferat de voce. Dupa avertisment, era o nebunie. Si iata ca, in ajunul casatoriei sale, Nicu Deac isi pusese in gand sa-si primejduiasca viata intr-o asemenea incercare, iar logodnica sa, care i se tara la picioare, nu izbutea sa-l opreasca Nici mustrarile prietenilor, nici plansetele Mioritei, nu reusira sa-l inmoaie pe padurar. Ceea ce, de altfel, nu surprinse pe nimeni.I se cunostea cerbicia, se stia cat este de darz si de neinduplecat,ca sa nu spunem capos. Spusese ca va merge la castelul din Carpati si nimic nu-l mai putea impiedica - nici macar acea
amenintare care-i fusese adresata direct. Da! Se va duce la cetatuie, chiar de-ar fi fost sa nu se mai intoarca niciodata.Cand sosi ceasul plecarii, Nicu Deac o stranse pentru ultima oara la piept pe Miorita, in vreme ce sarmana fata se inchina unindu-si trei degete, cel mare, aratatorul si cel mijlociu, dupa o datina romaneasca straveche, care cinsteste Sfanta-Treime
   Si doctorul Patak? Ei bine, doctorul Patak, dupa ce fusese pus in fata faptului implinit, se zbatuse sa scape, dar, in zadar. Tot ceea ce ar fi putut spune, spusese!.. .Toate obiectiile imaginabile le facuse! Invocase acel ultimatum atat de categoric, de a nu calca pragul castelului, auzit foarte clar
-Amenintarea aceasta nu ma priveste decat pe mine, sa marginise sa-i raspunda Nicu Deac.
-Si daca se-ntampla vreo nenorocire, padurare, raspunse doctorul Patak, eu o sa scap nevatamat?
-Vatamat, nevatamat, ai fagaduit sa mergi cu mine la castel si vei merge, pentru ca eu merg.
           Intelegand ca nimic nu-l va opri sa-si tina fagaduiala, locuitorii Werst-ului ii dadura dreptate padurarului, in aceasta privinta. Era mai bine ca Nicu Deac sa nu porneasca singur intr-o asemenea calatorie. Asa ca, preaintristatul doctor, simtind ca nu mai poate da inapoi, pentru ca si-ar fi compromis situatia si s-ar fi facut de rusine, dupa laudaroseniile sale obisnuite, se resemna, cu groaza-n suflet. Era, de altminteri, cat se poate de hotarat sa profite de cel mai mic obstacol aparut in drum, pentru a-l obliga pe tovarasul sau sa faca stanga-mprejur.
Asadar, Nicu Deac si doctorul Patak plecara, iar jupanul Colt,dascalul Homrod, Frik, Ionas, ii petrecura pana unde cotea drumul mare, iar acolo se oprira.Din locul acela, jupanul Colt isi flutura, pentru ultima data,luneta - de care nu se mai despartea - in directia cetatuii. Nici urma de fum nu se arata iesind din hornul donjonului, asa ca era foarte usor sa privesti in zarea foarte curata a acelei frumoase dimineti de primavara. Trebuia sa tragi concluzia ca oaspetii naturali sau supranaturali ai castelului spalasera putina, vazand ca padurarul nu tine seama de amenintarile lor? Asa gandira unii, si era un motiv ca treaba sa fie dusa pana la capat, spre deplina multumire a celor doi.Isi stransera mainile si Nicu Deac, urmat de doctor, disparu in coltul trecatorii.Tanarul padurar era in tinuta de inspectie: cascheta cu ceaprazuri, cu cozoroc lat, vesta cu centiron, cu cutitul varat in teaca, pantaloni bufanti, cizme potcovite, cartusiera la spate, pusca lunga pe umar. Avea faima indreptatita de tragator foarte iscusit si cum, in lipsa de huhurezi, puteau da peste acei hoinari care bat granita, sau peste vreun urs pus pe rele, era cat se poate de prudent din partea lui sa fie in masura sa se apere.In ceea ce-l priveste pe doctor, socotise de datoria lui sa se inzestreze cu o rabla de pistol cu cremene, care rata trei focuri din cinci. Era, de asemenea, inarmat cu o secure pe care i-o inmanase tovarasul sau, intrucat era de asteptat sa fie nevoiti sa-si croiasca drum prin hatisurile dese ale Piesei. Ocrotit de o palarie de campean cat roata carului, incotosmanat intr-o manta groasa de calatorie, inchisa pana-n gat, era incaltat cu cizme strasnic potcovite, si totusi, echipamentul acesta stanjenitor nu l-ar fi impiedicat s-o rupa la goana mancand pamantul, facandu-se nevazut cat ai clipi din ochi, in caz de primejdie.
          Nicu Deac si el nu uitasera, de asemenea, sa-si ia si cateva provizii in desaga, pentru a-si putea prelungi, la nevoie, cercetarea.Dupa ce trecura de coltul drumului, Nicu Deac si doctorul Patak mersera mai multe sute de pasi de-a lungul Doinei, urcand pe malul ei drept. Daca ar fi urmat drumul care trece prin rapele masivului, s-ar fi abatut, prea mult, spre vest. Ar fi fost mai bine pentru ei sa poata continua sa mearga de-a lungul albiei torentului, ceea ce ar fi micsorat distanta cu o treime, fiindca Doina izvoraste din incretiturile podisului Orgal. Dar, practicabil la inceput, malul,surpat adanc si inchis de stanci inalte, nu le-ar mai fi ingaduit apoi,cu nici un chip, nici macar sa se strecoare.Era nevoie, deci, s-o taie, piezis, spre stanga, chiar daca ar fi trebuit sa o ia inapoi spre castel, dupa ce vor fi trecut de zona inferioara a padurilor Piesei.Era, de altfel, singura latura prin care se putea patrunde in cetatuie. Pe vremea cand era locuita de Radu de Gorj, satul Werst, trecatoarea Vulcan si valea Jiului valah erau legate intre ele printr-un drumeag ingust, care fusese croit urmarind aceasta directie.Dar, napadita, de ani, de vegetatie lasata sa creasca in voie, si astupat de maracinisul incalcit, in zadar ai fi cautat urma unei poteci,sau a unei cararui, cat de ingusta si intortocheata ar fi fost ea.In momentul in care trebuiau sa se desprinda de albia Doinei,plina de vuietul apelor, Nicu Deac se opri sa se orienteze. Deja,castelul nu se mai zarea. Aveau sa-l vada din nou, de-abia dupa ce vor ajunge dincolo de perdeaua de paduri, insiruite in trepte pe pantele joase ale muntelui, dispozitie proprie intregului sistem orografic al Carpatilor. in lipsa reperelor, nu parea de loc o treaba usoara sa determini directia. Puteai s-o stabilesti dupa pozitia soarelui, ale carui raze atingeau usor crestele indepartate dinspre sud-est.
-Vezi, padurarule, spuse doctorul, vezi Nu e nici macar drum sau, mai bine zis, nu mai e!
-Va fi, raspunse Nicu Deac.
-Usor de spus, Nicule

-Si usor de facut, Patak.
-Asadar, esti la fel de hotarat?
Padurarul se multumi sa raspunda doar printr-un semn afirmativ si o porni printre copaci.
In momentul acela, doctorul fu incercat de-o apriga dorinta de a face calea intoarsa; dar tovarasul lui, care tocmai se intorsese spre el, ii arunca o privire atat de hotarata, incat viteazul nostru nu
socoti nimerit sa ramana in urma.Doctorul Patak mai pastra, inca, o ultima speranta: ca Nicu Deac nu va intarzia sa se rataceasca in mijlocul labirintului acestei paduri, unde slujba lui nu-l adusese niciodata. Dar nu lua in calcul acel fler miraculos, acel instinct profesional, acea inzestrare "animala',ca sa zicem asa, care iti ingaduie sa te calauzesti dupa cele mai neinsemnate indicii - orientarea ramurilor intr-o directie anume,denivelarea solului, culoarea scoartei copacilor, nuanta diferita a muschiului, dupa cum e expus vanturilor din sud, sau din nord.
Nicu Deac era prea priceput in meseria lui, si o practica avand operspicacitate mult prea mare, ca sa se piarda vreodata, chiar si intr-o regiune necunoscuta. in tara lui Cooper ar fi fost demnul
rival al lui Ciorap-de-Piele, sau Chinga-chgook.
          Si, totusi, strabaterea zonei impadurite avea sa-i puna la grea incercare. Ulmi, fagi, unii dintre acei artari numiti "falsi platani',stejari superbi, se inaltau in primele randuri, pana la treapta ocupata de mesteceni, de pini si de brazi, masati pe culmile cele mai inalte, in stanga trecatorii. Minunati erau copacii acestia, cu trunchiurile lor puternice, cu crengile incalzite de seva proaspata,cu frunzisul des, impletindu-se intr-o coroana de verdeata, prin care lumina soarelui nu reusea sa razbata.Totusi, s-ar fi putut strecura destul de usor, aplecandu-se pe sub crengile joase. Dar, cate obstacole erau la suprafata solului si de cata munca era nevoie ca sa indepartezi vegetatia, sa o cureti de urzici si de maracini, ca sa te pazesti de puzderia de tepi, gata sa-ti ciupeasca pielea, la cea mai mica atingere. Nicu Deac nu era el omul care sa se sinchiseasca de atata lucru si, atata vreme cat putea inainta prin padure, nu se lasa speriat de cateva zgarieturi,
acolo. Este adevarat, insa, ca, in aceste conditii, nu puteau inainta decat foarte incet imprejurare suparatoare, caci Nicu Deac si doctorul Patak erau interesati sa ajunga la cetatuie dupa-amiaza. Avea sa fie destula lumina ca sa-l poata vizita, ceea ce urma sa le ingaduie sa se intoarca la Werst, inainte de caderea noptii.Asa ca, manuind de zor securea, padurarul se straduia sa-si
croiasca drum prin adancul acestui spinaris intesat de baionete vegetale, in care piciorul calca pe un teren accidentat, desfundat,dibuind printre cocoasele radacinilor si buturugilor de care se impiedica, daca nu chiar afunda, intr-un strat umed de frunze uscate pe care vantul nu le matura niciodata. O sumedenie de pastai explodau ca niste mici bombe vegetale, spre marea spaima a doctorului, care tresarea la fiecare detunatura, privind in stanga si-n dreapta, intorcandu-se ca muscat de sarpe, cand cate un curmei i se agata de vesminte, ca o gheara care ar fi vrut sa-l
opreasca in loc. Nu! Nu era deloc linistit, bietul de el! Dar, acum, n-ar fi indraznit sa se intoarca de unul singur, si se straduia sa se tina cat mai aproape de naravasul lui tovaras.
        Uneori, in padure se deschideau luminisuri capricioase. O ploaie de lumina se revarsa peste ele. Perechi de berze negre, tulburate in singuratatea lor, se ridicau de pe crengile inalte si isi luau zborul, batand puternic din aripi. Strabaterea acestor luminisuri facea ca drumul sa fie si mai obositor. Se ingramadisera acolo, intr-adevar, ca un joc enorm de maroco, copacii doborati de furtuna sau de batranete, de parca toporul unui taietor de lemne le-ar fi dat lovitura de moarte. Zaceau acolo trunchiuri uriase, macinate de putregai, pe care nici o unealta nu avea sa le mai despice in busteni si nici o caruta nu avea sa le mai care, pana la albia Jiului valah. In
fata acestor obstacole anevoie de trecut, uneori, imposibil de ocolit, Nicu Deac si tovarasul lui aveau mult de furca. Daca tanarul padurar, sprinten, mladios si viguros, reusea sa le dea de capat,
doctorul Patak, cu picioarele lui scurte, burdihanul revarsat, cu rasuflarea taiata, cu inima batand sa-i sparga pieptul, nu putea evita cazaturile, silindu-l pe tovarasul lui sa-i vina in ajutor.
-O sa vezi Niculae, ca-n cele din urma, o sa-mi rup ceva! Se vaita el.
-Te dregi tu.
-Haide, padurarule, fii om de inteles Nu trebuie sa te inversunezi cand nu se mai poate!
-As! Nicu Deac era deja in fata, iar doctorul, fara sa obtina nimic, se grabea sa i se alature.
         Directia urmata pana atunci era, intr-adevar, cea nimerita pentru a ajunge la cetatuie? Greu de spus. Totusi, de vreme ce terenul nu inceta sa urce, erau indreptatiti sa creada ca se catarau spre marginea padurii, pe care o atinsera la orele trei dupa-amiaza.De aici incolo se asternea, pana la podisul Orgal, o panza de copaci verzi, mai rasfirati pe masura ce versantul masivului castiga
in altitudine.In acela, Doina se ivea, din nou, printre stanci, fie ca torentuldeviase, fie ca Nicu Deac schimbase directia spre el. Lucrul acesta ii dadu tanarului padurar certitudinea ca nu gresise drumul,intrucat rauletul parea sa tasneasca din maruntaiele podisului Orgal.Nicu Deac nu-i putu refuza doctorului un ceas de odihna pe malul apei. Stomacul isi cerea, de altfel, dreptul, la fel de imperios ca si picioarele. Desagii erau plini cu de toate, plosca doctorului si cea a lui Nicu Deac - pline cu rachiu. Pe deasupra, o apa curata si proaspata, limpezita de prundisul din adancuri, curgea la cativa pasi. Ce-si putea dori mai mult? Consumasera multa energie, se cuvenea sa puna la loc.
De la plecarea lor, doctorul nu avusese, de loc, ragazul de a discuta cu Nicu Deac care i-o lua mereu, inainte. Dar, isi scoase parleala, de indata ce se asezara amandoi pe malul Doinei. Daca unul era putin locvace, celalalt era, din toata inima, vorbaret. Tinand seama de asta, nu se va mira nimeni ca intrebarile erau foarte lungi, iar raspunsurile foarte scurte.
-Sa stam putin de vorba, padurare, serios, il imbie doctorul.


-Te ascult, ii raspunse Nicu Deac.
-Cred ca daca am facut popas in locul acesta, l-am facut ca sa prindem puteri.
-Nimic mai adevarat.
-inainte de a ne intoarce la Werst
-Dimpotriva inainte de a merge la castel.
-Haide, Nicule, au trecut ore de cand mergem intruna si de-abia suntem la jumatatea drumului
-Ceea ce arata ca nu avem vreme de pierdut.
-Dar va fi noapte cand vom ajunge in fata cetatii, si, dupa cat te cunosc, padurare, n-ai sa fii atat de lipsit de minte, ca sa te incumeti sa intri, fara sa vezi bine pe unde calci; va trebui sa astep-
tam sa se faca ziua
-Vom astepta.
-Asadar, nu vrei sa lasi de-o parte gandul asta smintit?
-Nu.
-Cum asa! Iata-ne la capatul puterilor, avand mare nevoie de-o masa ca lumea, intr-o casa ca lumea, si de-un pat bun intr-o odaie buna, iar tu te gandesti sa-ti petreci noaptea sub cerul liber?
-Da, daca vom fi impiedicati sa patrundem in castel.
-Si, daca nu vom fi impiedicati?
-O sa innoptam in incaperile donjonului.
-in incaperile donjonului! striga doctorul Patak.
-Chiar asa!
-Crezi, padurare, ca voi primi sa petrec o noapte intreaga inauntrul acestei cetatui blestemate?
-Fara indoiala, daca, nu cumva, ti-e mai bine sa ramai singur afara.
-Singur, padurare! Nu asa ne-am inteles si, daca trebuie sa ne despartim, mi-ar place s-o facem aici, ca sa ma pot intoarce in sat!
-De inteles, doctore, ne-am inteles sa ma urmezi oriunde ma voi duce!
-Ziua, da! Noaptea, nu!
-Ei bine, n-ai decat sa pleci si cauta sa nu te ratacesti in codru.
Sa se rataceasca, intr-adevar asta il nelinistea pe doctor. Lasat in voia soartei, fara obisnuinta ocolurilor nesfarsite prin inima padurilor de pe Piesei, nu se simtea in stare s-o apuce pe drumul
spre Werst. De altfel, sa fie singur pe timpul noptii - o noapte,poate neagra, ca pacura - sa coboare povarnisurile din trecatoare cu riscul de a se prabusi intr-o rapa, astea nu erau, deloc, lucruri care sa-l incante. Chiar de ar fi fost sa nu escaladeze, deloc,curtina, la apusul soarelui, si daca padurarul se va incapatana sa o faca, tot era mai bine sa-l urmeze pana la poalele zidului. Dar doctorul vru sa faca un ultim efort pentru a-si opri tovarasul.
-Stii bine, draga Nicule, relua el, ca nu as consimti, niciodata,sa ma despart de tine De vreme ce tii atat de mult sa ajungi la castel, nu sunt eu omul care sa te lase singur.
-Bine le zici, doctore Patak si, cred ca ar trebui sa te opresti aici.
-Nu inca doar o vorba
-Spune
-Daca e noapte atunci cand ajungem, fagaduieste-mi ca nu vei incerca sa patrunzi in castel
-Ceea ce iti fagaduiesc, doctore, este ca nu voi precupeti nimic ca sa intru acolo, ca nu voi da un pas inapoi, pana nu voi descoperi ce se intampla inauntru.
-Ce se intampla, padurare! exclama doctorul Patak, ridicand din umeri. Dar, ce-ai vrea sa se intample?
-Habar n-am, insa, cum m-am hotarat sa aflu, voi afla
-Numai sa poti ajunge acolo, la castelul ala blestemat! bombani doctorul, in lipsa de orice alt argument. Ori, daca stau sajudec dupa incercarile prin care am trecut pana aici si dupa timpul
pe care ni l-a luat sa strabatem padurile de pe Piesa, ziua se va sfarsi inainte de-a apuca sa dam ochii cu el
-Nu cred, i-o reteza Nicu Deac. in varful muntelui, bradisul e mai putin incalcit de hatisuri, decat padurile astea batrane de ulmi,de artari si de fagi.
-Dar, urcusul va fi abrupt!
-Ce daca, de vreme ce se poate urca.
-Dar, am auzit ca, in preajma podisului Orgall, te poti intalni cu ursii!
-Eu am pusca mea, iar tu ai pistoletul, ca sa te aperi, doctore.
-Dar, daca se lasa noaptea, riscam sa ne ratacim in bezna!
-Nu, caci avem, acum, o calauza care, nadajduiesc, nu ne vamai parasi.
-O calauza? striga doctorul.Si se ridica brusc, aruncand priviri nelinistite in jurul lui.
-Da, raspunse, Nicu Deac, de-acum incolo, Doina ne va fi calauza. Va fi de ajuns sa urcam pe malul ei drept, ca sa ajungem chiar pe creasta de unde izvoraste. Cred, deci, ca, in mai putin de
doua ceasuri, vom fi la poarta cetatuii, daca pornim, fara sa mai zabovim, la drum.
-in doua ceasuri, de n-ar fi sase!
-Haide, esti gata?
-Asa repede, Nicule, asa repede! Dar, de-abia daca au trecut cateva minute, de cand ne-am asezat!
-Cateva minute care fac o jumatate de ceas.
-Pentru ultima oara, te intreb esti gata?
-Gata cand imi simt picioarele ca de plumb Stii bine ca n-am turloaiele tale de padurar, Nicule! Mi s-au umflat picioarele, si e o cruzime din partea ta sa ma silesti sa te urmez
-La urma urmei, ma plictisesti, Patak! Iti dau voie sa ma parasesti! Calatorie sprancenata!
Si Nicu Deac se ridica.
-Pentru numele lui Dumnezeu, padurare, striga, infricosat,doctorul, asculta-ma!
-M-am saturat sa-ti ascult neroziile!
-Haide, daca tot s-a facut tarziu, de ce sa nu ramanem in locul acesta, de ce sa nu ne ridicam tabara la adapostul copacilor de aici? Pornim din nou la drum maine, in zori, si vom avea toata
dimineata sa ajungem pe podis
-Doctore, raspunse Nicu Deac, iti repet ca am de gand sa-mi petrec noaptea in cetatuie.
-Nu! striga doctorul, nu n-o vei face, Nicule! N-o sa te las eu
-Tu?
-O sa ma agat, de tine.. .O sa te trag! O sa te bat, daca va fi nevoie
-Nu mai stia ce spune, bietul Patak.
In ceea ce-l priveste pe Nicu Deac, acesta nu catadicsi nici macar sa-i raspunda si, dupa ce-si puse cureaua pustii in banduliera, facu cativa pasi, indreptandu-se spre malul Doinei.

-Asteapta asteapta! striga, jalnic, doctorul. Ce om al naibii! O clipa, doar Am picioarele intepenite, nu-mi mai simt incheieturileNu intarzie, totusi, sa si le simta, fiindca ex-infirmierul se vazu nevoit sa dea zdravan din picioarele lui scurte, ca sa-l ajunga din urma pe padurar, care nici macar nu intoarse capul.Se facusera ceasurile patru. Razele soarelui, atingand in treacat
piscul Piesei, care n-avea sa intarzie sa le opreasca, luminau, revarsandu-se piezis, varfurile brazilor. Nicu Deac avea mare dreptateAjutandu-l sa se catere pe vreo roca mai inalta.sa se grabeasca, padurea intunecandu-se, la asfintit, in cateva clipe.
        Ciudate si stranii sunt padurile acestea, in care se aduna rusticile esente alpine. in locul copacilor strambi, rasuciti, aplecati, seinalta in largul lor, trunchiuri drepte, desfrunzite, pana la cinci-zeci-saizeci de pasi deasupra radacinilor, trunchiuri fara noduri,care isi intind ca o bolta verdeata lor vesnica. Putin maracinis,putine ierburi incalcite la poale. Radacini lungi tarandu-se aproape la nivelul solului, ca niste serpi amortiti de frig. Pamantul captusitcu un muschi galbui si cu firul scurt, insailat cu crengute uscate sipresarat cu conuri, care pocnesc sub talpi. O panta abrupta, brazdata de mici ace cristaline, ale caror varfuri ascutite patrund prinpielea cea mai groasa. Asa ca inaintarea prin bradis fu anevoioasa,pe o distanta de un sfert de mila. Pentru a escalada aceste blocuride piatra iti trebuiau o mladiere a mijlocului, o rezistenta a genunchilor si o siguranta a membrelor care-i lipseau de-acum doctorului Patak. Daca ar fi fost singur, Nicu Deac n-ar fi avut nevoie decatde un ceas, dar, asa, pierdu trei, impiedicat de tovarasul lui,oprindu-se sa-l ajute sa se catere pe vreo roca prea inalta, cu picioarele lui scurte. Doctorul n-avea decat o singura teama
cumplita: o sa ramana singur, in mijlocul acestei pustietati sumbre.Totusi, daca pantele erau din ce in ce mai greu de urcat, copacii incepeau sa se rareasca pe coama inalta a Piesei. Nu mai alcatuia decat palcuri rasfirate, de dimensiuni modeste. intre ele se zarea linia muntilor care se desena in arierplan si ale caror contururi se desluseau, inca, in aburul inserarii.
       Torentul Doinei pe care padurarul nu incetase sa-l urmeze pana atunci si care se micsorase treptat, fiind de-acum doar un raulet, trebuia sa-si afle izvorul nu prea departe.La cateva sute de pasi deasupra ultimelor cute ale terenului se rotunjea podisul Orgall, incoronat de zidurile cetatii.Nicu Deac ajunse in sfarsit, pe podis, dupa o ultima opintire,care-l aduse pe doctor la starea de masa inerta. Sarmanul om nu avu puterea sa se mai tarasca inca douazeci de pasi si se prabusi secerat, ca un bou doborat de ghioaga macelarului.Nicu Deac de-abia daca simtea oboseala acestei ascensiuni dificile, in picioare, nemiscat, manca din ochi castelul din Carpati, de
care niciodata nu se aflase atat de aproape.
In fata ochilor lui se intindea o incinta crenelata, aparata de un sant adanc, a carei unica punte era rezemata de o poterna, incadrata de un sir de bolovani.In afara zidurilor, intreaga suprafata a podisului Orgall era cufundata in tacerea neclintita a pustietatii.Putina lumina de la sfarsitul zilei iti ingaduia sa imbratisezi cuprivirea intregul castel, ale carui muchii se estompau, inghitite de
umbrele inserarii. Nici un suflet de om nu se zarea deasupra parapetului curtinei, nici tipenie pe platforma superioara a donjonului,nici tipenie pe terasa circulara de la etaj. Nici un fir de fum nu seincolacea in jurul extravagantei giruete, roase de o rugina seculara.
-Ei bine, padurarule, intreba, triumfator, doctorul Patak, esti de acord cu mine, ca este imposibil sa treci peste sant, sa cobori puntea, sa deschizi poterna?
Nicu Deac nu-i raspunse. isi dadea, mahnit, seama ca vor fi nevoiti sa faca un popas in fata zidurilor castelului. in plina bezna,cum ar fi putut cobori in sant, ridicandu-se, apoi, de-a lungul
escarpei, ca sa patrunda in incinta? Fara doar si poate, cel mai cuminte era sa astepte pana-n zori, ca sa se miste pe lumina.Ceea ce si fu hotarat, spre crunta dezamagire a padurarului,dar, spre deplina satisfactie a doctorului.



Castelul din Carpati - Capitolul 1
Castelul din Carpati - Capitolul 2
Castelul din Carpati - Capitolul 3
Castelul din Carpati - Capitolul 4
Castelul din Carpati - Capitolul 5
Castelul din Carpati - Capitolul 6
Castelul din Carpati - Capitolul 7
Castelul din Carpati - Capitolul 8
Castelul din Carpati - Capitolul 9
Castelul din Carpati - Capitolul 10
Castelul din Carpati - Capitolul 11
Castelul din Carpati - Capitolul 12
Castelul din Carpati - Capitolul 13
Castelul din Carpati - Capitolul 14
Castelul din Carpati - Capitolul 15
Castelul din Carpati - Capitolul 16
Castelul din Carpati - Capitolul 17
Castelul din Carpati - Capitolul 18


Aceasta pagina a fost accesata de 1886 ori.