Castelul din Carpati - Capitolul 3
de Jules Verne
Capitolul III
Satul Werst este un colt atat de uitat de lume, incat prea putine harti se invrednicesc sa-i indice pozitia. Pe linie administrativa se afla, chiar sub vecinul sau, denumit Vulcan, din acea parte a masivului Plesa, pe care sunt pitoresc cocotate amandoua.La ora actuala, exploatarea bazinului minier a dus la o remarcabila dezvoltare economica a targurilor Petrosani, Livezeni,Lonea si altele, insirate pe o distanta de cateva mile. Nici Vulcan,nici Werst nu au beneficiat de cel mai mic avantaj, de pe urmaapropierii de un mare centru industrial; ceea ce erau aceste sate acum cincizeci de ani, ceea ce vor fi, fara indoiala, peste o jumatate de secol, sunt si in prezent; si, dupa Elisée Reclus, o buna jumatate din populatia Vulcanului nu se compune decat din "functionari insarcinati sa supravegheze frontiera, vamesi, jandarmi, agenti ai fiscului si infirmieri ai posturilor de carantina'. Dati de-o parte jandarmii si agentii fiscali, adaugati un procent destul de insemnat de cultivatori si aveti populatia Werstului, adica patru, pana la cinci
sute de suflete.
Satul este o ulita, nimic altceva decat o ulita larga, ale caror povarnisuri abrupte fac urcusul si coborasul, destul de anevoioase. Slujeste in mod firesc drept drum intre granita valaha si cea
transilvana. Pe aici trec cirezile de vite, turmele de oi, porcii,negustorii de carne proaspata, de fructe si de cereale, putinii calatori care se incumeta sa o ia prin defileu, in loc sa profite de calea
ferata spre Cluj si Valea Muresului.Cu siguranta, natura a fost darnica, in ceea ce priveste bazinulformat intre muntii Bihorului, Retezat si Parang. Manos datorita fertilitatii solului, este bogat si prin avutia ingropata in adancurile sale: mine de sare gema la Turda, cu productia anuala de douazeci de mii de tone; muntele Praid, cu bolta lui cu o circumferinta ce masoara sapte kilometri, format in intregime din clorura de sodiu; minele de la Remetea, care produc plumb, galena, mercur si, mai cu seama, fier, ale carui zacaminte sunt exploatate inca din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara si mineralele lor, care sunt transformate in oteluri de calitate superioara; mine de carbune, lesne de exploatat in primele straturi ale acestor vai lacustre, in districtul Hateg, la Livezeni, la Petrosani, punga larga cu un continut estimat la doua sute cincizeci de milioane de tone; in sfarsit, mine de aur, in targul Abrud, la Campeni, legiunea cautatorilor de aur,unde miriade de mori cu un utilaj foarte simplu sapa nisipurile de la Rosia Montana, "Pactolul1 transilvan', si exporta in fiecare an o cantitate de doua milioane de franci din pretiosul metal.
Iata, s-ar spune, un district foarte favorizat de natura si totusi,bogatia aceasta nu contribuie in nici un fel la bunastarea populatiei, in tot cazul, daca centrele cele mai importante, Remetea, Petrosani, Lonea, poseda cateva instalatii la nivelul industriei moderne, daca in targurile acestea intalnesti constructii ordonate,supuse uniformizarii echerului si sforii zidarului, depozite,pravalii, adevarate centre muncitoresti, daca sunt dotate cu un numar oarecare de locuinte cu balcoane si verande; nici in satul Vulcan, nici in satul Werst, nu trebuie sa te astepti la asa ceva.
Vreo saizeci de case, daca numeri bine, ghemuite la intamplare pe ulita principala, si un acoperis cam alandala, a caror coama se revarsa peste peretii de chirpici, cu fata spre gradina, un pod cu lucerna in loc de etaj, o sura prapadita ca vai de ea in loc de hambar, un staul intr-o rana, acoperit cu paie, ici si colo, o fantana de ghizdul careia spanzura o galeata, doua, sau trei balti care dau pe-afara pe timp de furtuna, raulete ale caror fagasuri intortocheate le arata cursul,acesta este satul Werst, cladit de-o parte si de alta a ulitei, intre peretii aplecati ai trecatorii. Dar totul este proaspat si imbietor; flori la porti si la ferestre, perdele de verdeata care acopera peretii, ierburi despletite se itesc prin aurul vechi al stufului, plopilor, ulmilor, fagilor, brazilor, artarilor catarati deasupra caselor "atat de sus cat se pot catara!'. Dincolo de asezare se observa, insiruirea zidurilor intermediare ale lantului muntos, iar in fundal, ultimele piscuri, albastrii in departare, contopindu-se cu azurul cerului.
La Werst, ca de altfel in toata partea aceasta a Transilvaniei, nu se vorbeste nici germana, nici maghiara, ci romana - chiar si in cele cateva familii de tigani, asezate, mai degraba definitiv decat provizoriu, in diverse sate din comitat. Veneticii acestia preiau graiul locurilor din zonele in care se aciuiesc, asa cum le imbratiseaza si religia. Cei din Werst alcatuiesc un soi de mic clan,sub autoritatea unui voievod1, cu colibele lor, "baraci'2 cu acoperisurile ascutite, cu puzderia lor de puradei, mult diferiti, prin moravurile si constanta existentei lor, de cei de acelasi neam,cu cei care haladuiesc prin Europa.Au aderat chiar si la ritul ortodox, conformandu-se chiar si religiei crestinilor, in mijlocul carora s-au asezat. intr-adevar,Werst are drept capetenie religioasa un popa stabilit la Vulcan si care are in grija cele doua sate, aflate la doar o jumatate de milaunul de celalalt.Civilizatia e ca aerul, sau ca apa. Pretutindeni unde afla un loc de trecere - fie si o fisura - se strecoara si modifica modul de existenta impamantenit in acea regiune. De altfel, s-o spunem deschis, in aceasta zona meridionala a Carpatilor, nu se produsese, inca, nici o fisura. De vreme ce Elisée Reclus a putut spune despre Vulcan ca "este ultimul post al civilizatiei de pe Valea Jiului Valah',nu e de mirare ca Werst este unul dintre cele mai inapoiate sate din comitatul Cluj. Cum ar putea fi altfel in aceste locuri, unde fiecare se naste, creste si moare, fara sa le paraseasca niciodata?Si totusi, ni se poate atrage atentia, nu exista un dascal si un judecator la Werst? Da, fara nici o indoiala. Dar invatatorul Homrod nu este in stare sa-i invete pe copii decat ceea ce stie,adica sa citeasca un pic, sa scrie un pic, sa socoteasca un pic.Cunostintele dobandite nu-i ingaduie mai mult. in materie de stiinta, istorie, geografie, literatura, mai mult decat cantecele populare si legendele din partea locului, nu stie. in aceasta privinta,memoria il slujeste din belsug. Este foarte tare in ceea ce priveste taramul fantastic si cei cativa scolari din sat, profita din plin de lectiile sale.Cat despre judecator, se cuvine sa ne lamurim asupra naturii
atributiilor celui mai de seama demnitar din Veresti.
Biraul, jupanul Colt, era un omulet, la cincizeci si cinci-saizeci de ani, cu parul tuns scurt si incepand sa incarunteasca, mustata inca neagra si ochii mai degraba blanzi, decat ageri. Voinic ca mai toti muntenii, purta pe cap o palarie mare de fetru, peste pantec cingatoare lata cu pafta impodobita cu desene, vesta fara maneci ii acoperea bustul, pantalonii erau scurti si largi, revarsandu-se peste cizmele inalte, de piele. Mai degraba primar, decat judecator, desi functia sa il obliga sa intervina in multiplele divergente "de la vecin la vecin' se indeletnicea mai cu seama, cu administrarea autoritara a satului, nu fara sa-si bage si el degetele in borcanul cu miere. intr-adevar, toate tranzactiile, fie ele vanzari sau cumparari,erau supuse unei taxe in folosul lui - fara sa mai vorbim despre taxa de trecere pe care strainii, calatori ori negustori, se grabeau sa o verse in buzunarul sau.Slujba asta banoasa ii adusese jupanului Colt o oarecare indestulare. Daca majoritatea taranilor din comitat sunt macinati de camata, care nu va intarzia sa faca din imprumutatorii pe gaj,evreii, adevaratii proprietari ai pamantului, biraul stiuse sa scape de rapacitatea acestora. Bunurile lui, scutite de ipoteci, nu erau impovarate de nici o datorie. Mai degraba ar fi dat, decat sa ia cu imprumut, fara sa-i jupoaie pe cei nevoiasi. Stapanea mai multizlazurile, imasurile bune pentru turmele lui, terenuri cultivate destul de bine intretinute, desi era refractar fata de metodele avansate, vii, care-i gadilau orgoliul cand se plimba de-a lungul butucilor incarcati cu struguri, a caror recolta ii aducea bani frumosi - cu exceptia acelei parti, deloc neinsemnate, alocate consumului sau propriu.
Este de la sine inteles ca locuinta jupanului Colt e cea mai frumoasa casa din sat, in unghi cu terasa care strabate lunga ulita suitoare. O casa de piatra, dati-mi voie, cu fata intoarsa catre gradina, cu usa de la intrare intre a treia si a patra fereastra, cu hrobota de verdeata care tiveste streasina cu crengutele ei dese, cu cei doi fagi inalti,ale caror ramuri se desfac deasupra acoperisului de stuf.In spate, o gradina pe cinste isi aliniaza rasadurile de legume ca pe o tabla de sah, iar sirurile de arbori fructiferi din livada se revarsa pe talazul trecatorii. incaperile din interiorul casei, foarte curate, iti incanta ochiul in unele se mananca, iar in altele se doarme, cu mobilele lor in culori tari, mese, paturi, banci, scaune fara speteaza,polite pe care stralucesc oale si talgere, cu barnele groasebrazdand tavanele, de care sunt atarnate vase impodobite cu panglici si stofe viu colorate, cu lazile grele acoperite cu velnite si cergi care slujesc drept scrinuri si dulapuri; apoi, pe peretii albi,portretele bogat ornamentate ale patriotilor romani - intre altii,popularul erou al secolului al XV-lea, Iancu de Hunedoara.Iata o locuinta incantatoare, care ar fi fost prea mare pentru un om singur. Dar jupanul Colt nu era singur. Vaduv de vreo zece ani,avea o fata, frumoasa Miorita, foarte admirata din Veresti pana inVulcan, si chiar si mai departe. Ar fi putut sa se aleaga cu unul dintre acele bizare nume pagane, Florica, Doina, Aurica, la mare cinste in familiile valahe. Dar nu! Era Miorita, adica "mieluseaua'.insa, mieluseaua crescuse. Era acum o frumoasa fata de douazeci de ani, blonda, cu ochii negri, cu o privire foarte blanda, avand un chip fermecator, si era intr-un cuvant, plina de nuri. intr-adevar,existau toate motivele sa fie cat sa poate de ispititoare, in camasuta ei brodata cu fir rosu la gat, la maneci si la umeri, cu fusta stransa de un brau cu paftale de argint, cu catrinta1 ei, cu cizmulitele de piele galbena, cu naframa usoara acoperindu-i parul impletit intr-o coada lunga, impodobita cu o funda, sau cu un banut de metal.
Da! O mandrete de fata, Miorita Colt si, pe deasupra - ceea ce nu-i strica de fel - cu dare de mana pentru acest sat, pierdut in strafundurile Carpatilor. Priceputa in ale gospodariei? Negresit, de vreme ce stie sa tina toata casa tatalui ei. Instruita? Mai e vorba! La scoala dascalului Homrod a invatat sa citeasca, sa scrie, sa socoteasca; socoteste, scrie, citeste cum se cuvine, dar nu s-a
simtit ispitita sa mearga mai departe - si pe buna dreptate. In schimb, legendele si credintele transilvane nu mai sunt, de multavreme, o taina pentru ea. Stie, in aceasta privinta tot atat cat
dascalul ei. Cunoaste legenda Stancii Fecioarei, in care o tanara printesa intrucatva ireala, scapa de urmarirea tatarilor, legenda grotei balaurului, din valea Pietrei Craiului, legenda fortaretei
Deva, ridicate "pe timpul Zanelor', legenda Detunatei2, cea "lovita de trasnet', munte de bazalt celebru, semanand cu o vioara uriasa de piatra la care, in noptile cu furtuna, canta dracul;legenda
Retezatului3 cu varful retezat de o vrajitoare; legenda Cheilor Turzii, despicate cu o strasnica lovitura de sabie, de Sfantul Vasile.Marturisim ca Miorita credea nesmintit in toate aceste plasmuiri,dar, asta nu o facea mai putin fermecatoare si placuta.Multi flacai din tinut o gaseau pe placul lor, fara sa-si aduca prea mult aminte ca ea era unica mostenitoare a biraului, a jupanului
Colt, cel mai de frunte demnitar din Veresti. Pierdere de vreme sa-i faci curte, de altfel. Nu era, deja, logodita cu Nicolae Deac?
Falnic vlastar de roman, acest Nicolae, sau, mai degraba Nicu Deac: douazeci si cinci de ani, inalt, voinic, capul inaltat cu mandrie, parul negru sub caciula alba, privirea deschisa, atitudine degajata sub copcelul brodat la cusaturi, bine proptit pe picioarele lui zvelte, picioare de cerb, un aer hotarat in gesturile si actiunile lui. Era padurar de meserie, adica era aproape tot atat de militar pe cat de civil. Cum avea ceva pamant in imprejurimile Vestului, nu-i displacea tatalui, si cum era aratos si tantos, nu-i displacea, deloc,nici fetei, pe care n-ar fi fost bine sa te incumeti sa i-o iei, ba, nici macar, sa o privesti mai de aproape. De altfel, nimeni nu se gandea la asa ceva.
Casatoria lui Nicu Deac cu Miorita Colt urma sa aiba loc peste vreo cincisprezece zile, spre mijlocul lunii viitoare, cu care prilej avea sa fie in sat mare sarbatoare. Jupanul Colt avea sa faca, totusi,asa cum se cuvine. Nu era zgarcit. Daca ii placea sa castige bani,nu se codea sa-i cheltuie, cand se ivea ocazia. Apoi, odata incheiata ceremonia, Nicu Deac avea sa-si stabileasca domiciliul in casa familiei care i-ar fi revenit dupa moartea socrului sau, si, atunci candil va simti langa ea, Mioritei poate ca nu i se va mai face frica, intimpul noptilor nesfarsite de iarna, auzind scartaitul unei usi, sautrosnetul unei mobile, ca va vedea ivindu-se cine stie ce fantoma,scapata din legendele ei favorite.
Pentru a completa lista notabilitatilor din Veresti, se cuvine sa citam inca doua, si nu mai putin importante, dascalul si doctorul.
Dascalul Homrod era un barbat pantecos, cu ochelari, cincizecisi cinci de ani, strangand mereu intre dinti mustiucul pipei saleincovoiate din portelan, parul rar si ciufulit pe o teasta tesita, fata spana, cu un tic al obrazului stang. Principala lui preocupare era saciopleasca penele elevilor, carora le era oprita cu strasniciefolosirea penitelor, din principiu. Si cum le mai alungea capetele cuvechiul lui briceag bine ascutit! Cu cata precizie dadea, facand cuochiul, lovitura finala, retezand varful! in primul rand, un scris frumos, catre acest deziderat se concentrau toate eforturile sale, spreasta trebuia sa-si calauzeasca elevii, un dascal preocupat sa-si implineasca menirea. Instructiunea venea abia dupa aceea-si sestie ce preda dascalul Homrod si ce invatau generatiile de baieti si fete pe bancile scolii sale.
Iar acum, e randul doctorului Patak
Cum asa, Werstul avea un doctor, si mai credea inca in supranatural?
Da, dar este necesar sa ne lamurim in privinta atributiilor doctorului Patak, asa cum am facut atunci cand a fost vorba de cele ale judecatorului Colt.
Patak, mic si indesat, cu burta iesita in afara, in varsta depatruzeci si cinci de ani, avea mare succes in practica medicinei laWerst si in imprejurimi. Cu aplombul lui imperturbabil, cu limbutalui ametitoare, inspira tot atata incredere cat si ciobanul Frik, ceea ce nu era putin lucru. Dadea consultatii platite si vindea leacuri,dar atat de inofensive, incat nu agrava suferintele (mai multinchipuite) ale pacientilor sai, un soi de copii plangaciosi, care s-arfi curmat si de la sine. De altfel, oamenii sunt sanatosi prin partileacelea; aerul este de prima calitate, molimelenecunoscute si, dacase moare, asta se intampla pentru ca pana la urma, tot mori, chiar si in acest colt de lume fericit al Transilvaniei. In ceea ce-l priveste pe doctorul Patak - da, i se spunea doctor! - desi era acceptat ca atare, nu avea nici un fel de pregatire, nici in ceea ce priveste medi- cina, nici in ceea ce priveste farmacia, nici in nimic. Era, pur si simplu, un fost infirmier al postului de carantina, al carui rol consta in supravegherea calatorilor retinuti la frontiera pentru certificatulde sanatate. Nimic mai mult. Lucrul acesta parea sa fie de-ajuns, pentru populatia putin pretentioasa din Werst. Trebuie sa adaugam - ceea ce nu are de ce sa ne surprinda - ca doctorul Patak era un liber-cugetator, asa cum se cuvine sa fie oricine se indeletniceste cu ingrijirea semenilor sai. Asa ca respingea hotarat toate superstitiile raspandite in regiunea Carpatilor, chiar si pe acelea privitoare la castel. Radea, glumea pe seama lor.Iar atunci cand se spunea, de fata cu el, ca nimeni nu indraznise sa se apropie de castel din timpuri stravechi, repeta cui voia sa-l asculte:
„Nu ma provocati sa fac o vizita vechii voastre casute!”
Dar, cum nu-l provoca nimeni, ba chiar toata lumea se ferea sa o faca, doctorul Patak nu calcase pe-acolo si, cu ajutorul credulitatii generale, misterul din jurul castelului din Carpati ramasese, inca, de nepatruns.
Castelul din Carpati - Capitolul 1
Castelul din Carpati - Capitolul 2
Castelul din Carpati - Capitolul 3
Castelul din Carpati - Capitolul 4
Castelul din Carpati - Capitolul 5
Castelul din Carpati - Capitolul 6
Castelul din Carpati - Capitolul 7
Castelul din Carpati - Capitolul 8
Castelul din Carpati - Capitolul 9
Castelul din Carpati - Capitolul 10
Castelul din Carpati - Capitolul 11
Castelul din Carpati - Capitolul 12
Castelul din Carpati - Capitolul 13
Castelul din Carpati - Capitolul 14
Castelul din Carpati - Capitolul 15
Castelul din Carpati - Capitolul 16
Castelul din Carpati - Capitolul 17
Castelul din Carpati - Capitolul 18
Aceasta pagina a fost accesata de 2174 ori.
