Castelul din Carpati - Capitolul 9

de Jules Verne

Capitolul IX    



        Familia Telec, una dintre cele mai vechi si mai ilustre dinRomania, se numara printre cele si mai insemnate familii, incadinainte ca tara sa-si fi cucerit, catre sfarsitul secolului al XVI-lea,
independenta. Amestecata in toate incidentele politice care alcatuiesc istoria acestor provincii, numele acestei familii s-a inscris cuglorie in paginile ei.In clipa de fata, mai putin ocrotit de soarta decat faimosul fag alcastelului din Carpati, caruia ii mai ramasesera, inca, trei ramuri,
neamul Telec se vazuse restrans la una singura, ramura Telec dinCraiova, al carei ultim vlastar era tanarul care tocmai poposise insatul Werst
        In copilarie, Francisc nu parasise niciodata castelul stramosescin care-si aveau resedinta parintii lui. Urmasii acestei familii sebucurau de o mare consideratie risipindu-si cu darnicie averea.Ducand viata imbelsugata si fara griji a nobilimii de la tara, de-abiadaca se indurau sa-si paraseasca mosia de langa Craiova o data pean, atunci cand treburile ii chemau in tarul cu acest nume, desi seafla la o distanta de doar cateva mile.Genul acesta de existenta influenta, in mod inevitabil, educatiaunicului lor mostenitor, iar Francisc avea sa sufere multa vreme,de pe urma felului in care fusese crescut si a mediului in care isipetrecuse copilaria si tineretea. Singurul lui dascal fusese un preotitalian in varsta, care nu avu cum sa-l invete mai mult decat stia, si
nu stia mare lucru. De aceea, copilul devenit adolescent, nudobandise decat cunostinte absolut insuficiente, atat in ceea cepriveste stiintele, cat si arta si literatura vremii. Sa vaneze cu
patima, sa goneasca zi si noapte prin codri si pe plaiuri, sa ia urmacerbilor si a mistretilor, sa dea piept, cu cutitul in mana, cu fiareledin munti, acestea erau indeletnicirile obisnuite ale tanarului care,brav si neinfricat, savarsi adevarate fapte de vitejie in aceste aspreinfruntari.
Contesa se stinse din viata cand fiul ei avea abia cincisprezeceani si nu implinise douazeci si unu de ani cand contele muri,intr-un accident de vanatoare.
Durerea tanarului Francisc fu fara margini. Asa cum isi plansese mama, isi planse si tatal. Si unul si celalalt ii fusesera rapiti inscurta vreme. Toata duiosia, toate elanurile de afectiune inchise in
inima lui se concentrasera, pana atunci, in aceasta dragoste filiala,care poate face fata pornirilor copilariei si adolescentei. Dar, atuncicand se vazu lipsit de iubirea aceasta, intrucat nu avusese niciodata prieteni, iar preceptorul lui nu se mai afla pe lumea aceasta,se trezi, dintr-o data, singur pe lume.
Tanarul ramase inca trei ani in castelul de langa Craiova, deunde nu se indura sa-si ia zborul. Traia acolo fara sa incerce sa-sicreeze nici un fel de legaturi cu lumea din afara. De-abia daca se
duse de doua-trei ori la Bucuresti, doar pentru ca anumite treburiil obligasera sa o faca. Erau, de altfel, perioade scurte de absenta,caci, nerabdator, se grabea sa se intoarca la mosia lui.

Viata aceasta nu putea sa tina, totusi, o vesnicie si, in cele dinurma, Francisc simti nevoia sa vada ce se afla dincolo de muntii depe meleagurile natale, fiind ispitit sa porneasca spre alte zari.Cand lua hotararea de a calatori, tanarul avea in jur de douazecisi trei de ani. Averea ii ingaduia cu prisosinta sa-si implineascavisul. intr-o buna zi, lasa castelul in grija batranilor sai slujitori si
parasi tinutul valah. il lua cu el pe Rosca, un fost ostas roman, aflat,deja, de zece ani in slujba familiei Telec, insotitorul sau in toateexpeditiile de vanatoare. Era un slujitor darz si curajos, devotattrup si suflet stapanului lui.
Intentia tanarului era de a vizita Europa, poposind, cateva luni,in capitalele si orasele importante de pe continent. Era de parereca instruirea lui, care de-abia incepuse sa prinda contur la castel,
avea sa se implineasca in urma invatamintelor unei calatorii, alcarei itinerarul il pregatise cu multa grija.
Italia fu tara pe care Francisc Telec vru sa o vada mai intai,fiindca se descurca binisor in limba italiana, pe care o invatase de labatranul preot. Farmecul acestor meleaguri, atat de bogate in amintiri si de care se simtea atras in mod deosebit, il seduse intr-atat,incat ramase acolo timp de patru ani. Nu parasea Venetia decatpentru Florenta, Roma pentru Neapole, reintorcandu-se intr-unaIn aceste centre artistice de care nu se putea dezlipi. Franta,Spania, Rusia, Anglia, avea sa le viziteze mai tarziu, le va studia,chiar, cu mai mult folos - socotea el - atunci cand varsta urma
sa-l faca mai copt la minte. Dimpotriva, avea nevoie de tot clocotul tineretii ca sa se poata lasa patruns de vraja marilor cetati italiene.
Francisc de Telec avea douazeci si sapte de ani, cand sosi pen-tru ultima oara la Neapole. Avea de gand sa-si petreaca doar cateva zile acolo, inainte de a se duce in Sicilia. Vroia sa-si incheie calatoria prin cercetarea vechii Trinacria, dupa care urma sa se intoarca la castel, pentru un an de odihna.Imprejurare neprevazuta avea nu numai sa-i dea peste cappregatirile, dar si sa-i hotarasca destinul, schimbandu-i cursulvietii.
In cei cativa ani petrecuti in Italia, daca tanarul dobandise doarcunostinte destul de modeste in ceea ce priveste stiintele, pentrucare era cu desavarsire lipsit de aptitudine; in schimb, sentimentulfrumosului i se revelase, asa cum i s-ar arata unul orb lumina. Cumintea larg deschisa catre splendorile artei, se extazia in fatacapodoperelor picturii, atunci cand vizita muzeelor din Neapole,Venetia, Roma si Florenta. in acelasi timp, salile de spectacol iifacusera cunoscute lucrarile lirice din acea vreme si se pasionasepentru interpretarea marilor artisti.In timpul ultimei sale sederi la Neapole, in niste imprejurarideosebite pe care le vom povesti la momentul potrivit, un sentiment de o natura mai intima, mai patrunzator, puse stapanire peinima lui.
Se afla, pe atunci, la opera San Carlo, o cantareata celebra acarei voce limpede, a carei tehnica desavarsita, al carei joc dramatic provocau admiratia tuturor acelor dilettanti1.Pana la acea vreme, Stilla nu umblase niciodata dupa aclamatiile strainilor, nu canta alta muzica decat muzica italiana, care-siredobandise primul loc in arta componistica. Opera Carignan dinTorino, Scala din Milano, Fenice din Venetia, teatrul de opera
Alfieri din Florenta, teatrul de opera din Roma, San-Carlo dinNeapole si-o imparteau, iar triumfurile nu-i lasau nici un regret canu aparuse, inca, pe celelalte scene ale Europei.Stilla, atunci in varsta de douazeci si cinci de ani, era o femeiede o frumusete fara pereche, cu parul ei lung cu rasfrangeri aurii,ochi negri si adanci in care se aprindeau flacari, chip angelic si car-
natie fierbinte, cu un trup pe care nici dalta unui Praxiteles1 nul-ar fi putut modela mai desavarsit. Iar femeia aceasta era o artista sublima, o alta Malibran despre care Musset ar fi putut, de asemenea, spune:
Si cantecele tale duceau spre cer durerea!
Dar vocea pe care cel mai iubit dintre poeti a slavit-o in stantele-i nemuritoare:
al inimii glas ce-n inima patrunde
Vocea aceasta era a Stillei, in toata revarsarea ei covarsitoare.
Totusi, marea artista, care dadea glas intr-un mod atat dedesavarsit accentelor iubirii patimilor care-ti involbureaza sufletul,nu le simtise dupa cate se spunea, niciodata efectele in inima ei.
Nu se indragostise niciodata, ochii sai nu raspunsesem niciodatamiilor de priviri care o invaluiau pe scena. Se parea ca voia sa traiasca doar in lumea personajelor ei si doar pentru arta ei.
De prima oara cand o vazu pe Stilla, Francisc simti cum seaprinde in el vapaia primei iubiri. Asa ca, renuntand la planul pecare si-l facuse, de a parasi Italia, dupa vizita in Sicilia, hotari sa
ramana la Neapole pana la sfarsitul stagiunii. Ca si cum un firnevazut pe care nu avea puterea sa-l rupa l-ar fi legat de cantareata,se ducea la toate reprezentatiile ei, pe care entuziasmul publiculuile transforma in adevarate sarbatori. De mai multe ori, incapabilsa-si infraneze pasiunea, incercase sa ajunga la ea, dar usa Stilleiramase inchisa fara mila pentru el, ca si pentru toti ceilalti fanaticiadmiratori.
Drept urmare, tanarul ajunse, curand, cel mai vrednic de plansdintre oameni. Gandindu-se numai la Stilla, traind numai pentru ao vedea si a o auzi, neincercand sa-si creeze relatii in lumea in care
isi avea locul, gratie numelui si averii sale, cu inima si sufletulsupuse unei necontenite tensiuni, sanatatea sa nu intarzie sa seresimta. Si va dati seama cat ar fi suferit, daca ar fi avut un rival.
Dar, stia, nimeni nu-i putea da de banuit - nici macar un anumepersonaj destul de ciudat, caruia meandrele acestei povestiri necer sa-i facem cunoscute infatisarea si caracterul.Era un barbat de cincizeci, cincizeci si cinci de ani, cel putin asase presupunea, la vremea ultimei calatorii a lui Francisc Telec laNeapole. Fiinta aceasta putin comunicativa parea sa aiba aerul de
a se tine in afara acelor conventii sociale acceptate de cei suspusi.Nu se stia nimic, nici despre familia sa, nici despre starea sa, nicidespre trecutul sau. II intalneai azi la Roma, maine la Florenta si,trebuie spus, dupa cum afla pe unde calatorea Stilla la Florenta,
sau la Roma. De fapt, i se cunostea o singura pasiune, sa o auda peprima-donna cu un renume atat de mare care se afla, pe atunci, peprimul loc, in ceea ce priveste belcanto-ul1.
Daca Francisc Telec nu traia decat pentru Stilla, din ziua in care o vazuse pe scena operei din Neapole, trecusera, deja, sase ani decand acest excentric dilettante exista doar pentru a o auzi, si separea ca vocea cantaretei devenise la fel de necesara pentru viata
lui ca si aerul pe care il respira. Niciodata nu cautase sa o intalneasca in alta parte decat pe scena, niciodata nu se infatisasedinaintea ei si nici nu ii scrisese. Dar, de fiecare data cand Stilla
urma sa cante, in oricare teatru de pe cuprinsul Italiei, vedeaitrecand prin dreptul intrarii un barbat inalt de statura, infasuratintr-un pardesiu lung, inchis la culoare, cu o palarie cu boruri
mari, ce-i ascundea chipul. Barbatul se grabea sa-si ocupe locul infundul unei loje zabrelite, inchiriata in prealabil, special pentru el.Ramanea inchis acolo, nemiscat si tacut pe toata durata reprezentatiei. Apoi, de indata ce Stilla isi ispravea aria finala, o lua din loc,pe furis, si nici un alt cantaret, sau o alta cantareata nu l-ar fi pututretine; nici macar nu i-ar fi auzit.

Cine era spectatorul acesta, atat de asiduu prin comportareasa? In zadar incercase Stilla sa afle. Asa ca, fiind o fire foarte impresionabila, prezenta ciudatului personaj sfarsise prin a o inspaimanta-o spaima absurda, dar cat se poate de reala. Desi nu-l puteazari in fundul lojei sale, ale carui zabrele nu le dadea in laturi niciodata, il stia acolo, simtea privirea lui poruncitoare atintita asupraei, ceea ce o tulbura in asa masura, incat nu mai auzea ovatiile cucare publicul intampina intrarea ei in scena.S-a spus ca personajul acesta nu i s-a prezentat niciodata Stillei.
Dar, daca nu incercase deloc sa cunoasca femeia - vom insista inmod deosebit asupra acestui aspect - tot ceea ce putea sa-iaminteasca de artista constituia obiectul atentiei sale constante. in
felul acesta, intrase in posesia celui mai izbutit dintre portretele pecare marele pictor Michele Gregorio i le facuse cantaretei, care oarata patimasa, vibranta, sublima, intrupand unul dintre cele maifrumoase roluri ale sale, iar portretul acesta, dobandit cu pretulgreutatii lui in aur, facea cat daduse pe el admiratorul.
Daca originalul acesta era, intotdeauna, singur, atunci candvenea sa-si ocupe loja la reprezentatiile Stillei, daca nu iesea nicio-data din casa decat pentru a merge la opera, nu trebuie trasa concluzia ca si traia singur cuc. Nu, un tovaras, nu mai putin bizaRdecat el, ii impartasea traiul.
Individul se numea Orfanik. Ce varsta avea, dincotro venea,unde se nascuse? Nimeni n-ar fi putut raspunde la aceste trei intrebari. Daca ai fi crezut ce-ti spune - fiindca statea bucuros de
vorba - ar fi fost unul dintre acei savanti nerecunoscuti, al caror geniu n-a putut razbate la lumina si care s-au scarbit de lume. Sepresupunea, nu fara temei, ca trebuia sa fie vreun parlit de inven-
tator, pe care punga bogatului dilettante il sustinea, cu darnicie.
       Orfanik era de statura mijlocie, slab, jigarit, mai mult pielea siosul, cu una dintre acele figuri vestede careia, in limba veche, i sespunea "fata sfoiegita'1.Semn particular, purta o aparatoare neagra pe ochiul drept pecare, pesemne ca si-l pierduse in cine stie ce experienta de fizica
sau chimie, iar pe nas, o pereche de ochelari a caror unica lentilagroasa, de miop, slujea privirii verzui a ochiului stang. in timpulplimbarilor sale solitare, gesticula, ca si cum ar fi discutat cu un
interlocutor invizibil care doar il asculta, fara sa-i raspunda niciodata.
Cei doi, straniul meloman si nu mai putin straniul savant, eraubinecunoscuti, cel putin atat cat puteau fi in aceste orase ale Italiei,unde stagiunea ii chema cu regularitate. Se bucurau de privilegiulde a aprinde curiozitatea publica si, desi admiratorul Stillei ii
respinsese mereu pe reporteri, cu interviurile lor indiscrete, incele din urma, numele si nationalitatea sa ajunsesera sa fie cunoscute. Personajul acesta era de origine romana si, cand Francisc deTelec intreba cum se numeste, i se raspunse:
-Baronul Radu de Gorj.
Asa se prezenta situatia pe vremea cand tanarul tocmai sosea laNeapole. De doua luni, teatrul San-Carlo gemea de lume in fiecareseara, iar succesul Stillei sporea, spectacol de spectacol. Niciodatanu se aratase atat de incantatoare in diversele roluri ale repertoriului ei, niciodata nu starnise ovatii mai inflacarate.
La fiecare dintre reprezentatii, in timp ce Radu isi ocupa fotoliulde orchestra, baronul Radu Gorj, ascuns in loja lui, se lasa furat decantul fara pereche, se patrundea de vocea rafinata si rascolitoare,fara de care se parea ca n-ar fi putut trai.
Atunci se raspandi la Neapole un zvon - zvon in care publiculrefuza sa creada, dar care, in cele din urma, puse pe jar lumea sensibililor diiettanti.
Se spunea, ca o data stagiunea incheiata, Stilla avea sa renuntela opera. Cum? in plina perioada de inflorire a talentului, in toataplenitudinea frumusetii, la apogeul carierei de artista, era posibil
sa se gandeasca sa-si ia adio de la scena?Oricat ar fi parut de necrezut, era adevarat si, fara sa stie,baronul de Gorj era, in parte, responsabil pentru aceasta hotarare.
Spectatorul acesta misterios, mereu de fata, desi invizibil inspatele zabrelelor lojei sale, sfarsise prin a-i provoca Stillei o starede agitatie nervoasa persistenta, de care nu se mai putea apara. De
indata ce intra in scena, se simtea atat de tulburata, incat nelinisteaaceasta, foarte evidenta pentru public, ii afectase, treptat, sanatatea. Sa paraseasca Neapole, sa fuga la Roma, la Venetia, n-ar fi
fost de ajuns, stia asta, pentru a se descotorosi de prezentabaronului de Gorj. N-ar fi izbutit sa scape de el nici daca ar fiparasit Italia pentru Germania, Rusia ori Franta. Ar fi urmarit-o
pretutindeni unde s-ar fi dus sa cante si, pentru a scapa de aceastapiaza rea, singura cale era sa se retraga.Or, de doua luni, deja, inainte ca zvonul retragerii ei sa se fi raspandit, Francisc de Telec se hotarase sa intreprinda pe langa cantareataun demers ale carui consecinte aveau sa provoace, din nefericire,cea mai ireparabila catastrofa. Burlac, stapan al unei mari averi,izbutise sa fie primit de Stilla, si-i propusese sa devina sotia lui.
Stilla cunostea de multa vreme sentimentele pe care i le inspira tanarului. isi spusese ca era un om caruia orice femeie, chiar sidin inalta societate, ar fi fost incantata sa-i incredinteze propria ei
fericire. Asa ca, in starea de spirit in care se afla, atunci candFrancisc de Telec veni sa-i ofere numele sau, il primi, cu o simpatiepe care nu incerca sa si-o ascunda. Fara sa se indoiasca o clipa desimtamintele ei si fara sa regrete, o clipa, ca pune capat cariereiartistice, accepta sa fie sotia lui Francisc Telec.Prin urmare, vestea era adevarata, Stilla nu va mai aparea,niciodata, pe scena, de indata ce stagiunea de la San-Carlo avea saia sfarsit. Casatoria sa, in legatura cu care existasera unele indoieli,fu data, atunci, ca sigura.
Dupa cum va dati seama, lucrul acesta starni mare valva nunumai in cercurile artistice, dar chiar si in cercurile inalte dinItalia. Dupa ce nimeni nu voise sa creada ca hotararea artistei era
definitiva, trebuira sa accepte cu totii, aceasta infrangere. Tanarulconte deveni tinta geloziei si pizmei tuturor, deoarece o rapea arteisale, succesului si idolatriei infocatilor dilettanti, pe cea mai marecantareata a epocii. Urmara, de aici, numeroase amenintari personale la adresa viitorului mire, amenintari pe care tanarul nule lua, nici o clipa, in serios.
Dar, daca publicul se arata atat de patimas, va puteti inchipui cesimti baronul Radu de Gorj, la gandul ca Stilla avea sa-i fie luata peveci, ca va pierde, odata cu ea, tot ceea ce il lega de viata. Seraspandi zvonul ca, socotind ca nu mai are de ce sa traiasca, incercase sa se sinucida. Sigur e ca, din ziua aceea, Orfanik nu mai fuvazut cutreierand strazile Neapolelui. Nedezlipit de baronul Radu,veni chiar, de mai multe ori, sa se inchida in loja de la San-Carlo,pe care baronul o ocupa la fiecare reprezentatie, ceea ce nu i semai intamplase niciodata, fiind absolut refractar, ca atatia altisavanti, la farmecul muzicii.
Totusi, zilele treceau, emotia nu scadea, si urma sa ajunga laculme in ziua in care Stilla avea sa apara, pentru ultima oara, pescena. Rolul cu care trebuia sa-si ia adio de la public, era superbul
rol al Angelicai din Orlando, capodopera maestrului Arconati.
in seara aceea, San Carlo fu de zece ori prea mic, pentru a-iputea primi pe toti spectatorii care se inghesuiau la usile lui si dintre care cea mai mare parte ramasera afara. Erau de asteptat mani-
festatii ostile la adresa tanarului Telec, daca nu in timp ce Stilla seafla pe scena, cel putin atunci cand cortina se va fi lasat la sfarsitulcelui de-al cincelea act.
Baronul de Gorj luase loc in loja sa, iar Orfanik se afla, si dedata aceasta, alaturi de el.
Stilla aparu, mai agitata decat oricand. isi veni, totusi, in fire, selasa in voia inspiratiei si canta, atat de perfect, cu un har farapereche, incat cuvintele sunt mult prea palide, pentru a putea
descrie arta ei. Entuziasmul nespus pe care-l provoca in randulspectatorilor se transforma in delir.
in timpul reprezentatiei, tanarul Francisc statuse in culise, nerabdator, clocotind, infrigurat, fara sa se poata domoli, blestemandlungimea scenelor, enervandu-se, din pricina intarzierilor datorate
aplauzelor si bisurilor. Ah! Cum isi mai dorea sa o scoata cat mairepede din teatru pe cea care-i era harazita sa-i fie sotie si sa o ducadeparte, departe, unde nu va mai fi decat a lui, a lui si numai a lui!

in timpul reprezentatiei, tanarul Francisc statuse in culise.
Sosi si scena dramatica in care eroina din Orlando moare.Niciodata n-a parut minunata muzica a lui Arconati mai miscatoare, mai patrunzatoare, niciodata n-a interpretat-o Stilla cu accente mai pasionate. Parca tot sufletul li se reflecta in sunetelemelodioase Si, totusi, ai fi zis ca vocea, sfasiata in unele clipe,statea sa se franga, vocea aceasta care urma sa nu mai fie auzita.
in momentul acela, zabrelele de la loja baronului de Gorj se ridi-cara. Un cap ciudat, cu parul lung, grizonat, cu ochii ca doi taciuniaprinsi se arata, fata extatica era inspaimantator de palida, iar dinculise Francisc o zari in plina lumina, ceea ce nu se mai intamplase.
Stilla se lasa purtata, atunci, de toata ardoarea stralucitoarei strette1 a cantecului final Tocmai repetase fraza de o sublima sensibilitate:
„Innamorata, mio cuore tremante,Voglio morire”
Brusc, se opreste
Chipul baronului de Gorj o ingrozeste O spaima de neinteleso paralizeaza isi duce repede mana la gura si mana i se inrosestede sange Se impleticeste se prabusestePublicul s-a ridicat, tremurand, scos din minti, innebunit denelinisteUn tipat se ridica din loja baronului de Gorj
Francisc se napusteste pe scena, o ia pe Stilla in brate oridica se uita la ea ii vorbeste
-A murit! A murit! striga. E moarta!
Stilla a murit I s-a spart un vas de sange Cantul i s-a stins,odata cu ultimul suspin.
Tanarul Francisc fu dus la hotel, intr-o asemenea stare, incatexistau temeri ca si-ar putea pierde mintile. Nu putu asista la funeraliile Stillei, celebrate in mijlocul indureratei populatii napolitane.
La cimitirul Campo Santo Nuovo, unde a fost inmormantata cantareata, pe marmura alba, poate fi citit doar acest nume:STILLA
In seara de dupa ingropaciune, un barbat sosi la Campo SantoNuovo. Acolo, cu privirile ratacite, cu capul plecat si buzele stransede parca ar fi fost, deja, pecetluite de moarte, privi multa vreme
locul unde fusese inmormantata Stilla. Ar fi vrut asa, poate ar maifi auzit vocea marii artiste, care urma sa se inalte, sa-si ascutasimtul auzului pentru o ultima oara din mormant
Era Radu de Gorj.
in aceeasi noapte, baronul de Gorj, insotit de Orfanik, parasiNeapole si de la plecarea lui, nimeni n-ar fi putut spune ce seintamplase cu el. Dar, a doua zi, pe adresa tanarului Francisc sosi
o scrisoare. De un laconism amenintator, cuprindea doar acestecuvinte:
„Tu ai omorat-o! Blestemat sa fii, Francisc de Telec!”
RADU DE GORJ

Castelul din Carpati - Capitolul 1
Castelul din Carpati - Capitolul 2
Castelul din Carpati - Capitolul 3
Castelul din Carpati - Capitolul 4
Castelul din Carpati - Capitolul 5
Castelul din Carpati - Capitolul 6
Castelul din Carpati - Capitolul 7
Castelul din Carpati - Capitolul 8
Castelul din Carpati - Capitolul 9
Castelul din Carpati - Capitolul 10
Castelul din Carpati - Capitolul 11
Castelul din Carpati - Capitolul 12
Castelul din Carpati - Capitolul 13
Castelul din Carpati - Capitolul 14
Castelul din Carpati - Capitolul 15
Castelul din Carpati - Capitolul 16
Castelul din Carpati - Capitolul 17
Castelul din Carpati - Capitolul 18


Aceasta pagina a fost accesata de 1405 ori.