Castelul din Carpati - Capitolul 2

de Jules Verne

Capitolul II

                  Fie ca e vorba despre stancile adunate claie peste gramada de natura, in epocile geologice, dupa ultimele zvarcoliri ale solului, fie despre constructiile datorate mainii omenesti, peste care a trecut suflarea timpului, aspectul lor este aproape acelasi, cand le observi de la cateva mile distanta. Ceea ce este din piatra bruta, sau ceea a fost piatra, se confunda cu usurinta. De departe, culoarea este aceeasi, contururile, devierile liniilor in perspectiva, nuanta uniforma, sub patima cenusie a secolelor.Asa stateau lucrurile si in ceea ce priveste cetatuia – altfel spus castelul din Carpati. Este cu neputinta sa-i deslusesti formele vagi pe platoul Orgall, pe care-l incununa la stanga trecatoriiVulcan. Nu se distinge de fundalul muntilor. Ceea ce ai fi ispitit sa iei drept un donjon, nu este decat o gramada intunecata de pietre.Cine il priveste, are impresia ca zareste crenelurile unui zid, undenu se afla poate, decat o creasta stancoasa. intreg ansamblul e paclos, miscator, incert Asa ca, daca ar fi sa dam crezare feluritilor calatori, castelul din Carpati exista doar in imaginatia celor din comitatDesigur, mijlocul cel mai simplul de a te convinge de existenta sa ar fi sa te intelegi cu o calauza din Vulcan, sau Werst, de a urca prin trecatoare, de a te catara pe culme, si de a vizita toate acele constructii. Doar ca sa gasesti o calauza, e mai greu decat sa nimeresti drumul care duce la cetatuie. In tinutul acesta al celor doua Jiuri, nimeni nu s-ar invoi sa calauzeasca un calator, oricat i s-ar plati, pana la castelul din Carpati.Oricum, iata ce s-ar fi putut vedea din acest stravechi salas, in campul unei lunete mai puternice si mai bine centrate decat instrumentul de doi bani, cumparat de ciobanul Frik pentru jupanul Colt.La opt-noua sute de picioare in spatele trecatorii Vulcan, o incinta, de culoarea gresiei, cu zidurile imbracate intr-un hatis de plante de stanca rotunjit pe o circumferinta de patru, pana la cinci
sute de stanjeni, urmand indeaproape denivelarile podisului; la fiecare extremitate, cate un bastion de colt, dintre care cel din dreapta, unde crestea faimosul fag, si pe terasa caruia se mai
inalta, inca, o ghereta de piatra foarte subtire, un soi de cusca avand acoperisul tuguiat; la stanga, cateva posturi de zid proptite de contraforturi ajurate, sustinand campanila1 unei capele, al carei
clopot subred se porneste sa bata singur pe vreme de furtuna,spre marea spaima a locuitorilor tinutului; in sfarsit, in mijloc, incununat de platforma sa cu creneluri, se afla un donjon masiv, cu trei randuri de ferestre intarite cu plumb, al carui prim etaj este inconjurat de o terasa circulara; pe platforma este o tija metalica lunga,impodobita cu viroletul feudal, un soi de girueta intepenita de rugina, pe care o ultima rafala de galerna o facuse sa incremeneasca spre sud-est.


       Cat despre ceea ce se afla dincolo de zidurile surpate in nenumarate locuri - daca mai exista vreo cladire locuibila, in interiorul careia sa-ti fie ingaduit sa patrunzi trecand peste un pod mobil, sau furisandu-te pe o usita secreta aflata deasupra santului- nimeni nu iti putea raspunde la aceasta intrebare. De fapt, desi castelul din Carpati era mai bine pastrat decat dadea impresia, o spaima molipsitoare, sporita de puterea superstitiilor de prin partea locului, il apara nu mai putin decat o puteau face, odinioara,pivele, sacalusele2 bombardele3 bolimezele4si celelalte piese de artilerie din secolele trecute.Si, totusi, castelul din Carpati ar fi meritat osteneala de a fi ajutat de calatori, si de istorici. Pozitia sa, pe creasta podisului Orgall dadea un aer pitoresc. De pe platforma superioara a donjonului,poti cuprinde cu ochii privelistea intregului tinut, pana la ultimul hotar al muntilor. In spate, unduieste lantul inalt, atat de capricios ramificat, care marcheaza frontiera cu Valahia. In fata se casca sinuosul defileu Vulcan, singurul drum practicabil, dintre provinci- ile limitrofe. Dincolo de valea celor doua Jiuri, tasnesc targurile Livezeni, Lonea, Petrosani, Petrila, grupate la gura puturilor care servesc la exploatarea acestui bogat bazin carbonifer. Apoi, in fundal, o admirabila suprapunere de creste, impadurite la poale, aride in varf, dominata de piscurile abrupte ale Retezatului si Parangului5, mai departe de Valea Hategului si cursul Muresului, se ivesc profilurile indepartate, inecate in ceturi, ale Alpilor Transilvaniei centrale.in strafundurile acestei palnii, intr-o adancitura de teren cu o suprafata relativ mare, se formase, odinioara, un loc alimentat de apele celor doua Jiuri, inainte ca acestea sa-si croiasca drum mai departe, spintecand lantul muntos. Acum, adancitura aceasta este,doar, o zona de exploatare a carbunelui, cu avantajele si dezavantajele sale; cosurile inalte de caramida se pierd in ramurisul plopilor, brazilor si al fagilor; fumul negru si inecacios viciaza aerul,incarcat, pe timpuri, de mireasma arborilor fructiferi si a florilor.

             Totusi, la vremea cand se petrec cele povestite aici, desi industria tine districtul in mana ei de fier, se poate spune ca acesta n-a pierdut nimic din salbaticia daruita de natura.Castelul din Carpati dateaza din secolul al Xll-lea sau al XlII-lea.in epoca aceea, sub stapanirea capeteniilor, sau voievozilor, manastirile, bisericile, palatele si castelele se fortificau cu tot atata grija ca targurile, ori satele. Nobili si tarani trebuiau sa se apere,deopotriva, impotriva unor agresiuni de tot soiul. Aceasta stare de lucruri explica de ce stravechea cortina1 a cetatuii, bastioanele si
donjonul, ii confera aspectul unei constructii feudale pregatita de defensiva.Ce arhitect a ridicat-o pe podisul acela, la acea inaltime? Nu se stie si acest artist plin de cutezanta a ramas necunoscut, de nu o fi cumva romanul Manole, proslavit in legendele valahe, cel care a zidit, la Curtea de Arges, celebrul castel al lui Radu Negru2.Daca in privinta arhitectului sunt dubii, nu exista nici urma deindoiala in ceea ce priveste familia, care avea in proprietate cetatuia. Baronii de Gorj erau stapani peste intreg tinutul, din timpuri imemoriale. Au fost amestecati in toate acele razboaie care au insangerat provinciile transilvane; au luptat impotriva ungurilor, a sasilor, a secuilor, numele lor apare in "cantecele'3, si in "doinele'4 in care se perpetueaza amintirea acestor vremuri de urgie; aveau ca deviza faimosul strigat de lupta valah: Da pe moarte5, da pana la moarte, si si-au dat, si-au varsat sangele pentru cauza independentei - sangele romanilor, al stramosilor lor.Se stie, atatea eforturi, atata devotament, atatea sacrificii n-au avut alt rezultat, decat cea mai infama oprimare a urmasilor acestei sementii de vitejie. Neamul acesta nu mai are existenta politica.Trei calcaie l-au strivit dar nu si-au pierdut nadejdea de a se scutura de jug, valahii acestia din Transilvania. Viitorul este al lor si repeta, cu o incredere de nezdruncinat, aceste cuvinte, in care se concentreaza toate aspiratiile lor; Romanul nu piere!
           Nascut in Castelul din Carpati, isi vazuse familia strangandu-se in jurul lui, inca din pragul tineretii. La douazeci si doi de ani, se trezi singur pe lume. Vietile tuturor celor apropiati se franseserarand pe rand, ca ramurile fagului secular de care credinta populara lega insasi existenta cetatuii. Fara rude, ba, s-ar putea spune, si fara prieteni, ce putea sa faca baronul Radu, pentru a umple golul acestei searbade singuratati, pe care moartea o cladise in jurul lui? Care-i erau gusturile, inclinatiile, aptitudinile? Nimic nu parea sa-l atraga, in afara unei pasiuni irezistibile pentru muzica, mai cu seama pentru cantul marilor artisti ai vremii. Asa se face ca, intr-o buna zi, lasand castelul foarte subrezit de atunci in grija catorva slujitori batrani, se facu nevazut. Si tot ceea ce se afla mai tarziu, fu ca-si toca averea, destul de insemnata, cutreierand principalele centre lirice ale Europei, operele din Germania, din Franta, din Italia unde-si putu satisface nesfarsitele fantezii de amator pasionat. Sa fi fost un excentric, ca sa nu spunem un maniac? Bizareria existentei sale te facea sa-ti pui aceasta intrebare si sa inclini spre un raspuns afirmativ.
             Totusi, amintirea tarii natale ramasese adanc intiparita in inima tanarului baron de Gorj. in cursul indepartatelor sale peregrinari,nu-si uitase patria transilvana. Asa ca se intoarse ca sa ia parte la una dintre sangeroasele razmerite, ale taranilor romani impotriva asupririi maghiare.Urmasii dacilor din vechime pierdura lupta, iar teritoriul lor reveni, dupa impartire, invingatorilor.in urma acestei infrangeri, baronul Radu parasi definitiv castelul din Carpati, deja prefacut, in parte, in ruine. Moartea nu intarzie sa lase cetatuia si fara ultimii ei slujitori, apoi fu cu desavarsire parasita. in ceea ce-l priveste pe baronul de Gorj, se zvoni ca se alaturase, in mod patriotic, vestitului Rozsa Sandor, un fost hot la drumul mare, din care lupta pentru independenta facuse un erou de drama. Din fericire pentru el, dupa deznodamantul inclestarii, Radu de Gorj se despartise de ceata compromitatorului "betyar'1, dand dovada de intelepciune, caci fostul lotru, redevenit capetenie de talhari, sfarsi prin a cadea in mainile politiei, care se multumi sa-l inchida in temnita din Gherla2.Aceasta nu-i impiedica pe locuitorii comitatului sa adopte, in unanimitate, o versiune potrivit careia baronul Radu ar fi fost rapus in timpul unei ciocniri, la hotare, intre Rozsa Sandor si vamesi.Nici vorba sa se fi intamplat asa, desi de atunci baronul de Gorj nu se mai arata niciodata la castel, iar moartea sa nu fu pusa la indoiala de nimeni. Dar prudenta ne indeamna sa acceptam sub rezerva, zisele acestei populatii credule.
           Castel parasit, castel bantuit, castel cu vedenii. Imaginatiile vii,imaginatiile aprinse l-au populat, curand, cu fantome, strigoii suntoaspeti obisnuitii, iar spiritele se intorc aici, la ceasurile noptii. Asa se petrec lucrurile pe anumite meleaguri incarcate de superstitii din Europa, iar Transilvania poate pretinde ca se afla in fruntea lor.De altfel, cum s-ar fi putut desprinde satul Werst de credintele supranaturale? Preotul si invatatorul, acesta, insarcinat cu educatia copiilor, celalalt indrumand religia credinciosilor, raspandeau aceste nascociri cu atat mai pe sleau, cu cat credeau nestramutat in ele. Afirmau, "cu probe doveditoare' ca varcolacii sunt la tot pasul, ca vampirii, numiti strigoi pentru ca striga, se adapa cu sange omenesc, ca stafiile3 ratacesc printre ruine, si se inraiesc,daca uiti sa le duci seara de baut si de mancat.Exista zone, "babe'4 de care trebuie sa te feresti sa le iesi in cale martea, sau vinerea, cele mai nefaste zile ale saptamanii.
 
     Aventurati-va in inima codrilor din comitat, codrii de poveste unde se ascund "balaurii'5, acesti dragoni uriasi, cu falcile cascandu-li-se pana la cer, "zmeii'6 cu aripi nenumarate, care rapesc fetele de imparat si chiar si pe cele care nu-s de neam prea inalt,daca-s frumoase!Iata, s-ar parea, destui monstri de temut, si care este geniul bun pe care li-l ridica impotriva, imaginatia populata? Nimeni altul decat "sarpele de casa'1 care traieste familiar in adancul vetrei si a carui influenta salutara taranul o cumpara cu cel mai bun lapte.
Or, daca s-a ridicat vreodata, vreo cetatuie care sa slujeasca drept refugiu acestor oaspeti ai mitologiei romane, putea fi alta decat castelul din Carpati. Nu exista nici o indoiala ca pe podisul
acesta izolat, accesibil doar prin stanga trecatorii Vulcan, adapostea dragoni, zane, strigoi poate si cateva fantome din randul baronilor de Gorj. De aici, proasta lui reputatie, cat se poate de jus-
tificata, dupa cum se spunea. Sa se incumete sa-l viziteze, nimeni nu s-ar fi gandit la asta. Raspandea, in jurul lui, o spaima molipsitoare, asa cum o mlastina insalubra imprastie miresme pestilentiale. Numai sa te fi apropiat la un sfert de mila si ti-ai fi riscat si mantuirea pe lumea cealalta. Era ceva care se invata in mod obisnuit, la scoala dascalului Homrod.Totusi, de indata ce nu avea sa mai ramana piatra pe piatra din stravechea fortareata a baronilor de Gorj, starea aceasta de lucruri urma sa se curme. Si aici intervenea legenda.
          Dupa cele mai "autorizate' voci din Veresti, existenta cetatii era legata de aceea a batranului fag, al carui ramuris umbrea, cu jocul lui capricios, parte dinspre bastionul de colt, situat in dreapta curtinei.De la plecarea lui Radu de Gorj - observasera oamenii din sat si, mai cu seama, ciobanul Frik - fagul isi pierdea in fiecare an una dintre ramurile principale. Fusesera numarate optsprezece,atunci cand baronul Radu fusese zarit pentru ultima oara pe terasa donjonului, iar in prezent copacul mai avea doar trei. Or, fiecare creanga cazuta insemna un an mai putin din existenta castelului.Odata cu desprinderea ultimei crengi castelul avea sa piarda fara urma. Iar atunci, in zadar ai mai fi cautat ramasitele casteluluidin Carpati pe podisul Orgall.
        In realitate, aceasta nu era decat una dintre legendele zamislite cu placere de imaginatia populara. Si, mai intai, batranul arbore se lepada, intr-adevar, in fiecare an, de una dintre crengi? Lucrul nu fusese cu nimic dovedit, desi Frik se punea chezas ca asa era, el,care nu-l pierdea din ochi, cand turma lui trecea prin izlazurile Jiului. Totusi, desi Frik nu era omul in care sa te increzi, atat pentru cel din urma taran, cat si pentru cel dintai dregator din Veresti,nu exista nici urma de indoiala ca acea cetatuie mai avea doar Uei ani de trait, de vreme ce "fagul tutelar' mai numara doar trei crengi.
       Ciobanul se pregatise asadar, s-o apuce spre sat pentru a raspandi vestea asta mare, cand se petrecuse intamplarea cu luneta.Acum, vestea pe care-o ducea era si mai insemnata! Din varful
donjonului se ridica o suvita de fum! Ceea ce ochii sai nu putusera zari, Frik vazuse limpede, cu ajutorul instrumentului negustorului Nici vorba de aburi, era un fum care avea sa se piarda in nori Si, totusi, cetatuia este parasita De multa vreme nimeni n-a intrat pe usita tainica de deasupra santului, de buna seama zavorata si nici n-a trecut peste punte, de buna seama ridi-
cata. Daca este locuita, nu poate fi decat de niste fapturi care nu-s de pe lumea asta Dar, de ce sa fi facut duhurile foc intr-una dintre incaperile donjonului? Sa-l fi facut intr-o camera, sa-l fi facut la bucatarie?Iata ceea ce este, intr-adevar, inexplicabil.Frik isi grabea oile catre strunga. La glasul lui, cainii manau turma pe drumeagul in sus, ridicand nori de praf care se amestecau cu umezeala serii.Cativa tarani intarziati pe tarlale il salutara in trecere, dar mai ca nu le raspunse. De aici, o adevarata neliniste, fiindca, daca vrei sa te feresti de deochi, nu ajunge doar sa dai binete ciobanului, trebuie sa-ti si raspunda, din toata inima. Dar Frik parea prea putin dispus sa stea de vorba, cu ochii lui rataciti, atitudinea ciudata si gesturile dezordonate. Daca lupii i-ar fi injumatatit turma, si n-ar fi aratat mai ravasit! Ce veste rea aducea?
Primul care o afla fu judecatorul Colt. De indata ce-l zari de la mare departare, Frik ii striga:
-Cetatuia a luat foc, stapane?
-Ce indrugi tu acolo, Frik?
-Frik ii intinse jupanului Colt luneta.
-Spun ceea ce este.
-Ti-ai pierdut mintile.
intr-adevar, cum ar fi putut sa se produca un incendiu in gramada veche de pietre? Era ca si cum ai admite ca Nehoiul, cea mai inalta culme a Carpatilor, ar fi inghitit de flacari. Era cum nu se
poate mai absurd.
-Spui, Frik, spui ca cetatuia arde? repeta stapanul Colt.
-Daca nu arde, fumega.
-Or fi niste aburi
-Nu, e fum Vino sa vezi.
Si se indreptara amandoi spre mijlocul ulitei celei mari a satului, la marginea unei terase care domina rapele trecatorii, de unde se putea vedea castelul.Odata ajunsi acolo, Frik ii intinse jupanului Colt luneta.Evident, utilizarea respectivului instrument nu-i era mai cunoscuta decat ciobanului sau.
-Ce-i asta?

-O unealta pe care ti-am cumparat-o cu doi florini, stapane, si care face patru!
-De la cine?
-De la un negustor ambulant.
-Si ce sa fac cu ea?
-Potriveste-o la ochi, uitandu-te drept in fata la castel, si o sa vezi.
Judecatorul indrepta luneta in directia castelului, cercetandu-l indelung. Da! Din unul dintre cosurile donjonului iesea fum. In clipa aceea, manat de vantul usor, se ridica in zare pe coasta
muntelui.
-Fum! repeta jupanul Colt, uluit.
In vremea asta, langa ei sosira Miorita si padurarul Nicu Deac,care se intorsesera acasa, de cateva clipe.
-La ce foloseste? intreba taranul, apucand luneta.
-Sa vezi departe, raspunse ciobanul.
-Te tii de glume, Frik?
-Imi arde atat de putin de glumit ca, nu cu mai mult de un ceas in urma, te-am zarit cand coborai spre Werst, tu si...
Nu-si incheie fraza. Miorita se imbujorase si-si lasase in jos frumosii ei ochii. La drept vorbind, totusi, nu-i cu nimic oprit unei fete cuminti sa-i iasa in intampinare logodnicului ei.Atat ea cat si el, unul dupa altul, luara buclucasa luneta si o indreptara spre castel.
Intre timp, pe terasa se stransera cam o duzina de vecini si, intrebandu-se de ceea ce se intampla, se folosira, pe rand, de luneta.
-O suvita de fum! O suvita de fum la castel! zise unul.
-Poate sa fi trasnit! isi dadu altul cu parerea.
-A trasnit? intreba jupanul Colt, adresandu-se lui Frik.
-N-a mai trasnit de opt zile, raspunse ciobanul.
Si oamenii acestia de treaba n-ar mai fi fost inmarmuriti, daca li s-ar fi zis ca tocmai se cascase gura unui crater in varful Retezatului, lasand sa tasneasca aburi din pantecul pamantului.



Castelul din Carpati - Capitolul 1
Castelul din Carpati - Capitolul 2
Castelul din Carpati - Capitolul 3
Castelul din Carpati - Capitolul 4
Castelul din Carpati - Capitolul 5
Castelul din Carpati - Capitolul 6
Castelul din Carpati - Capitolul 7
Castelul din Carpati - Capitolul 8
Castelul din Carpati - Capitolul 9
Castelul din Carpati - Capitolul 10
Castelul din Carpati - Capitolul 11
Castelul din Carpati - Capitolul 12
Castelul din Carpati - Capitolul 13
Castelul din Carpati - Capitolul 14
Castelul din Carpati - Capitolul 15
Castelul din Carpati - Capitolul 16
Castelul din Carpati - Capitolul 17
Castelul din Carpati - Capitolul 18


Aceasta pagina a fost accesata de 2677 ori.