Steaua sudului - Capitolul 15

de Jules Verne

CAPITOLUL 15

STRUTUL CARE VORBESTE

Dupa aceasta infricosatoare catastrofa, Cyprien si Li nu mai avura decit un singur gind: sa paraseasca

locul unde se intimplase nenorocirea.

Hotarira sa mearga de-a lungul desisului, spre nord; dupa mai mult de o ora, ajunsera la albia unui

torent aproape secat care, deschizind o bresa in masivul de arbusti de fistic si de smochini de India, le

ingaduia sa-l ocoleasca.

Acolo ii astepta o noua surpriza. Torentul se varsa intr-un lac destul de intins; pe malurile acestuia

crestea o vegetatie abundenta, care il ascunsese pina atunci privirilor.

Cyprien ar fi vrut sa se intoarca mergind pe marginea lacului; dar malul era atit de abrupt pe alocuri,

incit trebui curind sa renunte la acest proiect. Pe de alta parte, daca s-ar fi intors pe drumul pe care

venise, ar fi trebuit sa renunte la orice speranta de a-l mai regasi pe Matakit.

Totusi, pe malul opus al lacului se vedeau citeva coline, legate, printr-o serie de ondulatii ale terenului,

cu munti destul de inalti. Cypriensegindi ca, din virful lor, ar fi avut mai multe sanse sa aiba o vedere

de ansamblu si, deci, sa-si faca un plan de actiune.

Porni din nou impreuna cu Li, vrind sa ocoleasca lacul. Lipsa oricarui drum facea ca aceasta operatie

sa fie foarte anevoioasa, mai ales ca uneori erau nevoiti sa traga cele doua girafe de haturi. Astfel ca le

trebui mai mult de trei ore pentru a strabate o distanta de sapte-opt kilometri in linie dreapta.

in sfirsit, cind ajunsera, ocolind lacul, cam in dreptul punctului de plecare de pe malul opus, se innopta.

Rupti de oboseala, hotarira sa poposeasca chiar acolo.

Dar, cu putinele resurse de care dispuneau, nu se puteau instala prea confortabil. Cu toate acestea, Li

isi vazu de treburi cu zelul lui obisnuit; apoi, cind totul fu gata, se apropie de stapinul sau.

-Taicutule, ii zise cu vocea lui mingiietoare si reconfortanta, vad ca sinteti foarte obosit! Aproape

ca nu mai avem provizii! Lasati-ma sa merg in cautarea unui sat, unde oamenii n-au sa refuze sa ne

vina in ajutor.

-Sa ma parasesti, Li? striga mai intii Cyprien.

-Trebuie, taicutule! raspunse chinezul. Voi lua una dintre girafe si voi merge spre nord!... Capitala

acestui Tonaia, de care ne-a vorbit Lopep, nu poate fi prea departe de aici, si-mi voi da silinta sa vi se

faca o buna primire acolo. Dupa aceea, vom porni catre Griqualand, unde nu veti mai avea de ce sa va

temeti de mizerabili -care-au murit, tustrei, in aceasta expeditie!

Tinarul inginer reflecta la propunerea pe care i-o facea devotatul chinez. Pe de o parte, intelegea ca,

daca Matakit putea fi regasit, asta avea sa se intimple mai ales in aceasta regiune unde fusese zarit in

ajun si ca, deci, trebuia sa n-o paraseasca. Pe de alta parte, era necesar sa-si improspateze resursele,

acum insuficiente. Cyprien se hotari deci, desi cu mare parere de rau, sa se desparta de Li si se

intelesera sa-l astepte in acel loc, timp de patruzeci si opt de ore. in patruzeci si opt de ore, calare pe

girafa sa iute de picior, chinezul putea sa ajunga destulde departe si sa revina la tabara.

Odata intelesi, Li nu voi sa mai piarda nici o clipa.

Nu-i pasa de oboseala! Va sti sa se lipseasca de somn!

isi lua ramas bun de la Cyprien, sarutindu-i mina, sari in spinarea girafei si disparu in noapte.

Pentru prima data de la plecarea din Vandergaart-Kopje, Cyprien se afla singur, in plin desert. Era

foarte trist si, dupa ce se infasura in patura, nu se putu opri sa nu cada prada celor mai sumbre

previziuni. Izolat cum era, cu alimentele si munitiile pe terminate, ce avea sa se intimple cu el, in acest

tinut necunoscut, la mai multe sute de leghe de orice regiune civilizata?...

Sansa de a-l gasi pe Matakit era foarte slaba! Se putea afla doar la jumatate de kilometru distanta,

fara ca el sa aiba nici cea mai mica banuiala. Hotarit lucru, aceasta expeditie era dezastruoasa si fusese

marcata numai de evenimente tragice! Aproape fiecare suta de mile costase viata unuia dintre membrii

sai! Raminea unul singur acum... el! ii era oare destinat sa termine la fel de rau ca si ceilalti?

Acestea erau tristele reflectii ale lui Cyprien, care reusi, totusi, sa adoarma.

Cind se trezi, racoarea diminetii si odihna de care se bucurase dadura un curs mai optimist gindurilor

sale. Asteptind intoarcerea chinezului, se hotari sa urce pe colina inalta, la picioarele careia se oprise.

Putea astfel sa exploreze cu privirea o intindere mai vasta si sa descopere, poate, cu ajutorul

binoclului, vreo urma a lui Matakit. Dar, pentru asta, trebuia sa se desparta de girafa sa, intrucit nici un

naturalist n-a clasat vreodata aceste patrupede in familia cataratoarelor.

Cyprien incepu prin a-i lua de pe cap capastrul fabricat in mod atit de ingenios de Li; apoi o lega de

picior de un copac inconjurat de iarba deasa, lasindu-i o lungime de fringhie suficienta pentru ca sa

poata paste dupa plac. Si, ce-i drept, adaugind la lungimea gitului ei pe cea a fringhiei, raza de actiune

a gratiosului animal era foarte intinsa.

Terminind aceste preparative, Cyprien isi puse arma pe un umar, patura pe celalalt si, dupa ce-si lua

ramas bun de la girafa, batind-o usor cu palma, incepu ascensiunea muntelui.

Aceasta ascensiune fu lunga si obositoare. isi petrecu intreaga zi urcind pante abrupte, ocolind stinci

sau virfuri de netrecut, reincepind pe la rasarit sau miazazi o tentativa nereusita pe la miazanoapte sau

apus.

La caderea noptii, Cyprien nu ajunsese decit la jumatatea drumului si trebui sa amine pentru a doua zi

restul ascensiunii sale.

Pornind din nou in zori, dupa ce se asigurase, privind cu atentie, ca Li nu se intorsese la tabara, ajunse

in sfirsit, in jurul orei unsprezece dimineata, in virf.

Acolo il astepta o cruda deceptie. Cerul se acoperise de nori. Neguri dese pluteau peste regiunile joase

ale muntelui. in zadar incerca Cyprien sa le strabata cu privirea, pentru a cerceta vaile vecine. intregul

tinut disparuse sub o ingramadire de aburi fara forma, care nu lasau sa se desluseasca nimic dedesubt.

Cyprien se incapatina, astepta, tot sperind ca o inseninare ii va reda vastele orizonturi pe care voia sa

le cuprinda cu privirea; zadarnic insa. Cu cit trecea timpul, cu atit norii pareau sa se indeseasca si, la

caderea noptii, incepu si ploaia.

Tinarul inginer fu surprins de acest fenomen prozaic chiar pe culme, pe un platou golas unde nu se afla

nici un copac, nici o stinca in stare sa-i serveasca de adapost.

Nimic decit terenul plesuv si uscat si, de jur imprejur, noaptea din ce in ce mai intunecata, insotita de o

ploaie marunta, care, putin cite putin, patrundea prin patura si prin haine.

Situatia devenea criticasi, totusi, trebuia sa o accepte, in asemenea conditii, coborirea ar fi fost o

nebunie.

Cyprien se resemna deci sa se lase udat pina la piele, socotind sa se usuce a doua zi, la caldura

soarelui.

Dupa primul moment de emotie, Cyprien isi zise, ca sa se consoleze, ca aceasta ploaie -dus racoritor

dupa uscaciunea zilelor precedente -n-avea, in fond, nimic neplacut; dar una din urmarile ei cele mai

penibile fu aceea ca-l obliga sa manince cina, daca nu cu totul cruda, cel putin cu totul rece. Pe o astfel

de vreme, nici nu se putea gindi sa aprinda focul, sau macar sa scapere un chibrit. Se multumi deci sa

deschida o cutie de conserve de carne de vita si sa o inghita sub aceasta forma elementara.

Dupa un ceas-doua, amortit de raceala ploii, tinarul inginer reusi sa adoarma, cu capul pe un bolovan

acoperit cu invelitoarea sa siroind de apa. Cind se trezi dimineata, avea febra mare.

intelegind ca era pierdut daca mai sta mult timp sub un asemenea dus -caci incepuse sa toarne cu

galeata -Cyprien facu un efort, se ridica in picioare si, folosindu-si pusca drept baston, incepu sa

coboare muntele.

Cum ajunse jos? N-ar fi stiut nici el sa spuna. Cind rostogolindu-se pe povirnisurile muiate de ploaie,

cind lasindu-se sa alunece peste stincile umede, lovindu-se, orbit, sleit de febra, reusi totusi sa-si

continue drumul si ajunse, spre amiaza, la tabara unde-si lasase girafa.

Animalul plecase, plictisit fara indoiala de singuratate si poate impins de foame, caci iarba disparuse in

interiorul cercului a carui raza o forma fringhia cu care fusese legat de picior. Asa ca terminase prin a

roade legatura care-L retinea si devenise liber.

in conditii normale, Cyprien ar fi simtit mai puternic aceasta lovitura a soartei; dar oboseala extrema si

descurajarea il lasasera fara puteri. Nu putu decit sa se arunce asupra ranitei sale impermeabile, pe

care din fericire o regasi, sa imbrace haine uscate, apoi sa cada, zdrobit de oboseala, sub un baobab la

umbra caruia se afla tabara.

Atunci incepu pentru el o perioada bizara de somnolenta, de febra, de delir, in care toate notiunile se

confundau, in care timpul, spatiul, distantele nu mai aveau nici o realitate. Era noapte sau zi, soare sau

ploaie? Se afla acolo de douasprezece ore, sau de saizeci? Mai traia inca, sau murise?... Nu mai stia

nimic.

Visele placute si cosmarurile inspaimintatoare se succedau fara incetare pe scena imaginatiei sale.

Parisul, Scoala de Mine, caminul parintesc, ferma de la Vandergaart-Kopje, miss Watkins, Annibal

Pantalacci, Hilton, Friedel si legiuni de elefanti, apoi Matakit si pasari in zbor, raspindite pe un cer fara

margini -toate amintirile, toate senzatiile, toate antipatiile, toate afectiunile se ciocneau in creierul

sau ca intr-o batalie incoerenta. Acestor creatii ale febrei li se adaugau uneori impresii din afara. Oribil

fu mai ales faptul ca, in mijlocul unei dezlantuiri de latraturi de sacali, de miorlaituri de pisici-tigri, de

rinjete de hiene, bolnavul inconstient isi urmari anevoie romanul delirului sau si crezu ca aude un foc

de arma, urmat de o liniste adinca. Apoi concertul infernal incepu si mai si, prelungindu-se pina la

ziua.

Fara indoiala, in timpul acestui miraj, Cyprien ar fi trecut, fara sa-si dea seama, de la febra la repausul

vesnic, daca evenimentul cel mai bizar, cel mai extravagant, in aparenta, n-ar fi venit sa abata cursul

natural al lucrurilor.

Dimineata nu mai ploua si soarele era destul ce sus pe cer. Cyprien deschise ochii. Privea, fara

curiozitate, un strut mare care, dupa ce se apropiase de el, se oprise la doi-trei pasi.

â€œSa fie strutul lui Matakit?â€ se intreba Cyprien, stapinit in continuare de ideea lui fixa.

ii raspunse pasarea in persoana -si inca intr-o frantuzeasca curata.

-Nu ma insel!... Cyprien Mere!... Bietul meu prieten, ce naiba faci pe-aici?

Un strut care vorbea frantuzeste, un strut care-i stia numele -iata un lucru care avea de ce sa

uimeasca o inteligenta obisnuita si calma. Ei bine, Cyprien nu fu izbit defel de acest fenomen

neverosimil si il gasi foarte firesc. Vazuse destule in vis, in timpul noptii precedente, iar acesta i se paru

doar urmarea dezechi-librului sau mintal.

-Nu esti politicos, domnule strut! raspunse el.

Cu ce drept ma tutuiesti?

Vorbea cu tonul taios, sacadat, specific celor care au febra mare -ceea ce nu lasa nici o indoiala

asupra starii lor -fapt de care strutul paru foarte miscat.

-Cyprien!... Prietene!... Esti bolnav si singur in acest desert! striga el, cazind in genunchi linga culcus.

Acesta era un fenomen fiziologic nu mai putin anormal decit darul vorbirii, genuflexiunea fiind o

miscare pe care natura o interzice de obicei strutilor. Dar Cyprien, datorita febrei sale, continua sa nu

se mire. I se paru chiar foarte natural ca strutul sa ia, de sub aripa stinga, o plosca de piele plina cu

apa proaspata, amestecata cu coniac, si sa i-o duca la buze.

Singurul lucru care incepu sa-l surprinda fu cind ciudatul animal se ridica in picioare ca sa arunce la

pamint un fel de carapace, acoperita cu pene de marabu, care parea sa fie penajul sau natural, apoi,

un git lung terminat cu un cap de pasare. Si atunci, despuiat de aceste ornamente de imprumut, strutul

i se arata sub trasaturile unui barbat inalt, solid, viguros, care nu era altul decit Pharamond Barthes,

marele vinator.

-Ei, da! Eu sint! striga Pharamond. Nu mi-ai recunoscut vocea, de la primele cuvinte pe care ti

le-am spus?... Te miri de deghizarea mea?... E un siretlic de razboi, pe care l-am imprumutat de la

cafri, pentru a ma putea apropia de strutii veritabili si a-i lovi mai usor cu sulita!... Dar sa vorbim

despre tine, bietul meu prieten!... Cum ai ajuns aici, bolnav si parasit ?... Numai datorita unei fericite

intimplari te-am observat, pe cind hoinaream prin partile astea, caci nici macar nu stiam ca te afli in

acest tinut! Cyprien, nefiind in stare sa vorbeasca prea mult, nu putu sa-i spuna prietenului sau decit

foarte putine lucruri despre sine. De altfel, Pharamond Barthes, intelegind la rindul sau ca lucrul cel mai

grabnic era de a-i da bolnavului ingrijirile care-i lipsisera pina atunci, incepu sa-l trateze cit putea de

bine.

Experienta lui de viata in desert era destul de indelungata si el invatase de la cafri o metoda foarte

eficienta de tratament al malariei de care se imbolnavise bietul sau prieten.

Pharamond Barthes incepu prin a sapa in pamint un fel de groapa, pe care o umplu cu lemne, dupa ce

lasase o deschizatura prin care sa poata intra aerul. Lemnele fura aprinse si arsera, transformind

groapa intr-un adevarat cuptor. Pharamond Barthes il culca acolo pe Cyprien, dupa ce-l infasurase cu

grija, lasindu-i numai capul afara. Nu trecusera nici zece minute si se manifesta o transpiratie

abundenta, pe care medicul improvizat avu grija s-o activeze cu ajutorul a cinci-sase cesti de ceai,

facut din ierburi cunoscute de el.

Cyprien adormi curind in aceasta etuva, cuprins de un somn binefacator.

La apusul soarelui, cind deschise ochii, bolnavul se simtea atit de usurat, incit ceru ceva de mincare.

indeminaticul sau prieten avea raspuns la toate: ii servi imediat o ciorba minunata, pe care o preparase

cu cele mai delicate produse ale vinatoarei sale, si citeva radacini de diferite soiuri. O aripa de dropie

fripta, o ceasca de apa cu putin coniac completa aceasta masa, care-i dadu un pic de putere lui Cyprien

si-i elibera definitiv creierul de aburii care-L intunecau.

Cam la un ceas dupa aceasta masa de convalescenta, Pharamond Barthes, dupa ce se infruptase si el

cum se cuvine, se aseza linga tinarul inginer si-i povesti cum ajunsese acolo, singur, sub acea stranie

infatisare.

-Tu stii, ii spuse, de ce sint capabil pentru a experimenta un nou mod de a vina! Or, in sase luni, am

doborit atitia elefanti, zebre, girafe, lei si alte prazi cu par si pene de tot soiul -fara a uita un vulturcanibal

care este mindria colectiei mele -incit acum citeva zile mi-a venit ideea sa-mi mai schimb

tabieturile cinegetice ! Pina acum nu calatoream decit escortat de basutosii mei -treizeci de flacai

indrazneti, pe care ii platesc cu cite un saculet de boabe de sticla pe luna si care s-ar arunca in foc

pentru seniorul si stapinul lor.

Dar, nu de mult, am fost oaspetele lui Tonaia, marele sef al acestui tinut si, pentru a obtine dreptul de

a vina pe terenurile lui -drept la care tine tot atit de mult cit un lord scotian -am consimtit sa-i

imprumut basutosii mei, cu patru pusti, pentru o expeditie pe care o punea la cale impotriva unuia

dintre vecinii sai.

Acest armament l-a facut invincibil si el a repurtat cea mai remarcabila victorie asupra inamicului. De

aici, o adinca prietenie, pecetluita prin schimbul de singe, adica sugerea reciproca a unei intepaturi

facute pe antebrat! Asa ca, de acum inainte, sintem legati pe viata si pe moarte! Fiind sigur ca nu voi

mai fi stinjenit in viitor pe intregul cuprins al posesiunilor sale, am pornit alaltaieri la vinatoare de tigri

si de struti, in ce priveste tigrii, am avut placerea sa dobor unul noaptea trecuta si chiar as fi surprins

ca tu sa nu fi auzit vacarmul dinaintea acestei ispravi. Inchipuie-ti ca imi instalasem cortul linga hoitul

unui bivol omorit ieri, in speranta destul de intemeiata de a vedea sosind la miezul noptii tigrul visurilor

mele. inâ€adevar, voinicul a venit la intilnire, atras de mirosul carnii proaspete ; dar, din nenorocire,

doua sau trei sute de sacali, hiene si pisici-tigri au avut aceeasi idee! De aici, un concert din cele mai

discordante, care s-a auzit probabil pina la tine!

-Cred si eu ca l-am auzit! raspunse Cyprien. Am crezut chiar ca se dadea in onoarea mea!

-Nici vorba, draga prietene! striga Pharamond Barthes. Era in onoarea unui hoit de bivol, in fundul

acestei vai, pe care o vezi deschizindu-se in dreapta, in zori, nu mai ramasesera decit oasele din uriasul

rumegator! Am sa ti le arat! E o frumoasa lucrare de anatomie!... O sa vezi de asemenea si tigrul, cel

mai frumos animal pe care l-am doborit de cind vinez in Africa! L-am jupuit si blana lui e pusa la uscat

intr-un copac!

-Dar ce-i cu strania deghizare de azi-dimineata? intreba Cyprien.

-Era un costum de strut. Dupa cum ti-am spus, cafrii folosesc frecvent acest siretlic, pentru a se

apropia de animalele astea neincrezatoare si foarte greu de vinat altfel!... Ai sa-mi raspunzi ca am

excelenta mea carabina cu teava lunga!... E adevarat, dar ce vrei?

Mi-a venit cheful sa vinez dupa moda cafra, ceea ce mi-a oferit prilejul de a te intilni tocmai la timp,

nu-i asa?

-Tocmai la timp, in adevar, Pharamond!... Sint sigur ca, fara tine, n-as mai fi pe lumea asta!

Raspunse Cyprien, stringindu-i mina cu caldura.

Iesise din etuva si statea culcat pe un pat de frunze pe care prietenul sau i-l pregatise sub baobab.

Inimosul tinar nu se opri aici. Se duse sa caute in valea vecina cortul pe care il lua totdeauna in expeditii

si, un sfert de ora mai tirziu, il asezase deasupra scumpului sau bolnav.

-Si acum, sa vedem ce ti s-a intimplat, prietene Cyprien, zise el, daca nu cumva asta te-ar obosi prea

mult!

Cyprien se simtea destul de intremat pentru a satisface curiozitatea cu totul fireasca a lui Pharamond

Steaua sudului - Capitolul 15

Steaua sudului - Capitolul 15

de Jules Verne

Biografie

Opera