Steaua sudului - Capitolul 10

de Jules Verne

CAPITOLUL 10

STEAUA SUDULUI

Vestea intoarcerii lui Jacobus Vandergaart se raspindise repede. Asa ca o multime de vizitatori se

indrepta in curind spre ferma, ca sa vada minunea Kopje-ului. Se afla repede si ca diamantul apartinea

domnisoarei Watkins, si ca tatal ei, mai mult decit ea, era adevaratul proprietar.

Asa se explica surescitarea curiozitatii publice in legatura cu acest diamant, opera a omului si nu a

naturii.

Trebuie spus aici ca nu se aflase inca nimic despre originea artificiala a diamantului in chestiune. Pe

de o parte, minerii din Griqualand nu erau atit de nesocotiti incit sa raspindeasca un secret care putea

sa determine ruina lor imediata. Pe de alta parte, Cyprien, nevoind sa se hazardeze, nu spusese inca

nimic despre aceasta si se hotarise sa nu trimita memoriul sau relativ la Steaua Sudului, mai inainte de

a fi controlat succesul sau printr-o a doua experienta.

Ceea ce facuse prima data voia sa fie sigur ca poate face si a doua oara.

Curiozitatea publica crescuse deci teribil si John Watkins n-ar fi putut in mod cuviincios sa refuze sa

o satisfaca, cu atit mai mult, cu cit asta ii magulea vanitatea. Puse Steaua Sudului pe un strat subtire

de bumbac, in virful unei mici coloane de m arm ma alta care se inalta in mijlocul semineului din holul

sau si ziua intreaga statea asezat in fotoliu, supraveghind incomparabila bijuterie si aratind-o

publicului.

James Hilton fu primul care-i spuse cit era de imprudent ceea ce facea. isi dadea el seama de pericolele

la care se expunea, aratind astfel tuturor valoarea enorma pe care o adapostea sub acoperisul sau?

Dupa parerea lui Hilton, era neaparat necesar sa ceara de la Kimberley o garda speciala de politisti,

caci altfel noaptea urmatoare ar fi putut sa-i aduca necazuri.

infricosat de aceasta perspectiva, domnul Watkins se grabi sa urmeze sfatul judicios al oaspetelui sau

si nu se simti in siguranta decit cind vazu sosind, spre seara, o brigada de politisti calari. Cei douazeci

si cinci de oameni fura instalati in dependintele fermei.

Afluenta curiosilor crescu in zilele urmatoare si celebritatea Stelei Sudului depasi curind granitele

districtului si se raspindi pina in orasele cele mai indepartate. Ziarele coloniei consacrara articole peste

articole descrierii dimensiunilor, formei, culorii si stralucirii sale. Cablul telegrafic de la Durban se

insarcina sa transmita aceste amanunte, prin Zanzibar si Aden, la inceput Europei si Asiei, apoi celor

doua Americi si Oceaniei. Fotografii solicitara onoarea de a fixa pe pelicula portretul minunatului

diamant.

Desenatori speciali venira, trimisi de ziare ilustrate, sa-i reproduca imaginea. in fine, fu un eveniment

pentru lumea intreaga.

La toate acestea se adauga legenda. Printre mineri circulau povesti fantastice despre proprietatile miraculoase

ce i se atribuiau. Se spunea in soapta ca o piatra neagra nu se putea sa nu â€œaduca nenorocireâ€.

Oameni cu experienta dadeau din cap, declarind ca preferau sa vada aceasta piatra a diavolului la

Watkins, decit la ei acasa. Clevetirile si chiar calomniile, insotitoare inerente ale celebritatii, nu i-au

lipsit nici Stelei Sudului -care, fireste, nu le lua in seama si continua sa reverse:

...torente de lumina

Asupra hulitorilor obscuri!

Dar nu la fel se petreceau lucrurile cu John Watkins, pe care aceste trancaneli il exasperau. I se parea

ca ele scad ceva din valoarea pietrei si le resimtea ca pe niste insulte personale. De cind guvernatorul

coloniei, ofiterii din garnizoanele vecine, magistratii, functionarii, toate corpurile constituite venisera sa

aduca omagiul lor bijuteriei sale, el considera aproape un sacrilegiu comentariile usuratice pe care unii

isi permiteau sa le faca.

Asa ca, pentru a reactiona impotriva acestor nascociri, cit si pentru a-si satisface gustul de petrecere,

hotari sa se dea un mare banchet in onoarea acestui scump diamant pe care socotea sa-l transforme in

bani -orice-ar fi putut spune Cyprien si oricit de mare ar fi fost vointa fiicei sale de a-l pastra ca atare.

Atit de mare este influenta stomacului asupra parerilor multor oameni, incit vestea banchetului a fost

de ajuns ca sa modifice de pe o zi pe alta opinia publica in tabara de la Vandergaart. Oamenii care se

aratasera cei mai rauvoitori fata de Steaua Sudului isi schimbara subit tonul, spunind ca, la urma

urmei, aceasta piatra era cu totul nevinovata de reaua influenta ce i se atribuia si solicitara cu umilinta

o invitatie la John Watkins.

In bazinul Vaal-ului, avea sa se vorbeasca multa vreme despre acest zaiafet. in ziua aceea erau optzeci

de invitati, asezati la masa sub un cort ridicat in prelungirea uneia din laturile holului, al carui perete

fusese darimat anume pentru aceasta imprejurare. Un â€œbaron regalâ€ sau friptura colosala, facuta dintro

spinare de bou, ocupa centrul mesei, avind de o parte si de alta berbeci intregi si toate felurile de

vinat din tinut.

Munti de legume si fructe, butoaie de bere si de vin, desfacute si asezate unele peste altele din loc in

loc, completau peisajul acestui banchet cu adevarat pantagruelic.

Steaua Sudului, tronind pe soclul ei, inconjurata de luminari aprinse, prezida, in spatele lui John

Watkins, sarbatoarea data in onoarea ei.

Serviciul era asigurat de douazeci de cafri, angajati anume, sub conducerea lui Matakit, care se oferise

sa-i dirijeze -cu incuviintarea stapinului sau.

Erau prezente, in afara de brigada de politie, careia domnul Watkins tinuse sa-i multumeasca astfel

pentru paza sa, toate persoanele de seama din tabara si din imprejurimi: Mathys Pretorius, Nathan,

James Hilton, Annibal Pantalacci, Friedel, Thomas Steel si alti cincizeci.

Pina si animalele fermei -boii, ciinii si mai ales strutii domnisoarei Watkins -luau parte la sarbatoare,

venind sa cerseasca resturile festinului.

Alice, asezata in fata tatalui sau, la celalalt capat al mesei, facea onorurile cu gratia sa obisnuita, dar

nu fara o tristete ascunsa, cu toate ca intelegea foarte bine motivul absentei lui Cyprien Mere si a lui

Jacobus Vandergaart.

Tinarul inginer evitase totdeauna, pe cit cu putinta, societatea unor Friedel, Pantalacci si a altora

asemeni lor. De altfel, de cind ii reusise experienta, le cunostea intentiile putin binevoitoare si chiar

amenintarile impotriva descoperitorului metodei de fabricatie artificiala, care putea sa-i lase saraci lipiti.

in consecinta, se abtinuse sa apara la petrecere. Cit despre Jacobus Vandergaart, John Watkins facuse

numeroase demersuri pentru a incerca o impacare, dar el respinsese cu raceala aceste tentative.

Banchetul se apropia de sfirsit. Daca avusese loc in cea mai mare ordine, asta se datora prezentei

domnisoarei Watkins, care impusese o anumita retinere celor mai grosolani comeseni, cu toate ca

Mathys Pretorius servise ca totdeauna drept tinta glumelor proaste ale lui Annibal Pantalacci. Acesta ii

trimitea nenorocitului bur cele mai uluitoare instiintari: un foc de artificii avea sa fie tras sub masa; nu

se astepta decit retragerea domnisoarei Watkins, pentru a-l condamna pe cel mai gras dintre cei de

fata sa bea, una dupa alta, douasprezece sticle de gin; era vorba ca sarbatoarea sa se termine printr-o

mare incaierare si o batalie generala cu revolverele!...

Dar fu intrerupt de John Watkins care, in calitate de presedinte al banchetului, batea in masa cu

minerul cutitului, pentru a anunta toasturile traditionale.

Se facu liniste. Amfitrionul, ridicindu-se cit era de inalt, isi sprijini degetele mari ale miinilor de

marginea fetei de masa si-si incepu scurta cuvintare cu o voce cam neclara, din pricina prea

numeroaselor libatii.

Spuse ca aceasta zi va ramine cea mai mare amintire a vietii sale de miner si de colonist! Dupa ce

trecuse prin incercarile cunoscute in tinerete, era o bucurie de neuitat sa se vada acum, in aceasta

bogata tara a Griqualand-ului, inconjurat de optzeci de prieteni, reuniti pentru a sarbatori cel mai mare

diamant din lume!... E adevarat ca, miine chiar, unul dintre onorabilii comeseni care il inconjurau putea

gasi o piatra si mai mare!... In asta consta atractia si poezia vietii de miner!... (Vie aprobare.) Aceasta

fericire, el o dorea in mod sincer oaspetilor sai!... (Surisuri, aplauze.) El credea chiar ca poate afirma ca

numai acela era greu de multumit care, in locul lui, nu s-ar declara satisfacut!... in concluzie, ii invita

pe oaspetii sai sa bea pentru prosperitatea Griqualand-ului, pentru mentinerea pretului pe pietele

diamantelor -cu toata concurenta, oricare-ar fi fost ea -in sfirsit, pentru calatoria fericita pe care

Steaua Sudului avea s-o intreprinda pentru a duce, intii la Cape Town, pe urma in Anglia, stralucirea

splendorii ei!

-Dar nu inseamna un pericol sa trimiti la Cape Town o piatra de o asemenea valoare? intreba Thomas

Steel.

-Oh! Va fi bine pazita! raspunse domnul Watkins. Destule diamante au calatorit in aceste conditii si

au ajuns cu bine la destinatie!

-Chiar si cel al domnului Durieux de Sancy, zise Alice, si totusi, fara devotamentul servitorului sau...

-Eh, ce i s-a intimplat atit de extraordinar? Intreba James Hilton.

-Iata povestea, raspunse Alice, fara sa se lase rugata:

â€œDomnul de Sancy era un gentilom francez de la curtea lui Henric al III-lea. El avea un diamant vestit,

purtind si astazi numele proprietarului sau. in paranteza fie spus, acest diamant mai avusese

numeroase

aventuri. Apartinuse, printre altele, lui Carol Temerarul, care il avea asupra sa cind a fost omorit sub

zidurile orasului Nancy. Un soldat elvetian gasi piatra, cercetind cadavrul ducelui de Bourgogne, si o

vindu cu un florin unui biet preot, care o ceda unui evreu pentru cinci sau sase florini. in epoca in care

piatra era in miinile domnului de Sancy, tezaurul regal se afla la mare ananghie si domnul de Sancy

consimti sa puna diamantul amanet pentru a imprumuta regelui suma primita. Camatarul se gasea la

Metz. Trebuia deci sa incredinteze unui servitor bijuteria, pentru a i-o duce acolo.

-Nu va temeti ca acest om va fugi in Germania? iu intrebat de Sancy.

-Sint sigur de el!

in ciuda acestei asigurari, nici omul, nici diamantul n-au ajuns la Metz. Curtea nu pierdu prilejul de a-si

bate joc de domnul de Sancy.

-Sint sigur de servitorul meu, repeta el. Probabil ca a fost ucis!

Si intr-adevar, cautindu-l, i s-a gasit cadavrul in santul unui drum.

-Deschideti-i abdomenul! zise domnul de Sancy. Diamantul trebuie sa fie inauntru!

il ascultara si afirmatia lui se dovedi intemeiata.

Umilul erou, caruia istoria nici macar nu i-a pastrat numele, fusese credincios pina si dupa moarte

datoriei si onoarei, â€œpunind in umbra prin stralucirea faptei sale, cum a zis un vechi cronicar, stralucirea

si calitatea bijuteriei pe care o ducea cu elâ€.

As fi foarte surprinsa, adauga Alice, terminindu-si povestirea, ca intr-un caz asemanator Steaua

Sudului sa nu inspire acelasi devotament in timpul calatoriei sale!

O aclamatie unanima saluta cuvintele domnisoarei Watkins, optzeci de brate ridicara un numar egal de

pahare si toti ochii se indreptara in mod instinctiv spre camin, pentru a aduce un omagiu

incomparabilei pietre.

Dar Steaua Sudului nu mai era pe soclul unde, adineauri inca, scinteia in spatele lui John Watkinst

Uimirea celor optzeci de fete era atit de evidenta, incit amfitrionul se intoarse imediat pentru a vedea

care e cauza ei.

Abia constata lipsa pietrei ca se si prabusi in fotoliul sau, ca lovit de trasnet.

Oaspetii se grabira sa-i dea ajutor, ii desfacura cravata, il stropira cu apa... in sfirsit, isi reveni din

lesin.

-Diamantul! urla el cu o voce asurzitoare . Diamantul!... Cine a luat diamantul?

-Domnilor, toata lumea ramine pe loc! zise seful brigazii de politie, ordonind ocuparea iesirilor salii.

Toti comesenii se priveau uluiti sau isi schimbau impresiile in soapta. Nu erau nici cinci minute de cind

cei mai multi dintre ei vazusera, sau cel putin credeau sa fi vazut pretioasa piatra. Dar trebuia

acceptata realitatea: diamantul disparuse.

-Cer ca toate persoanele prezente sa fie perchezitionate inainte de a pleca! propuse Thomas Steel, cu

sinceritatea lui obisnuita.

-Da!... da!... raspunse adunarea, si incuviintarea parea unanima.

Aceasta propunere parea sa-i dea un pic de speranta lui John Watkins.

Ofiterul de politie ii aseza pe toti comesenii intr-o parte a salii si incepu prin a se supune el insusi

operatiei cerute. isi intoarse buzunarele pe dos, isi scoase pantofii, puse sa-i fie cercetate hainele de

cine voia.

Apoi proceda la un examen analog al fiecarui om din brigada sa. La urma, comesenii defilara unul cite

xmul prin fata sa si fura supusi pe rind unei investigatii minutioase.

Aceste cercetari nu dadura insa nici un rezultat.

Toate colturile si ungherele salii banchetului fura scormonite cu cea mai mare grija. Nu se gasi nici

urma de diamant.

-Ramin cafrii care-au servit la masa! spuse ofiterul de politie, care nu voia sa se dea batut.

-E limpede! Cafrii l-au luat! fu raspunsul. Sint destul de hoti pentru asta!

Bietii oameni iesisera totusi putin inainte de toastul lui John Watkins, indata ce nu mai fusese nevoie de

serviciile lor. Stateau pe vine, afara, in cerc, in jurul unui foc mare aprins in curte si, dupa ce

mincasera bucatele ramase de la banchet, pregateau in felul lor un concert, dupa moda din tara

cafrilor. Chitare facute din tigve, fluiere in care se sufla cu nasul, tam-tam-uri de toate felurile

incepusera acel talmes-balmes sonor care precede orice mare manifestare muzicala a indigenilor

din Africa de Sud.

Cafrii nici macar nu stiau exact ce s-a petrecut, cind ii adusera in sala pentru a le perchezitiona putinele

vesminte. intelesera doar ca era vorba de furtul unui diamant de mare pret.

Ca si cercetarile precedente, nici acestea n-au fost utile si fructuoase.

-Daca hotul se afla printre acesti cafri -si trebuie sa fie! -a avut de zece ori timpul necesar pentru

a ascunde la loc sigur obiectul furat! observa foarte judicios unul dintre comeseni.

-Evident, zise ofiterul de politie, si nu exista poate decit un singur mijloc de a-L face sa se denunte,

si anume, sa ne adresam unui ghicitor din rasa lui.

incercarea reuseste uneori...

-Daca permiteti, zise Matakit, care era acolo cu ceilalti, pot face eu experienta!

Oferta fu imediat acceptata si comesenii se asezara in jurul cafrilor; apoi Matakit, obisnuit cu acest rol

de ghicitor, se pregati sa-si inceapa ancheta.

incepu prin a trage pe nari doua sau trei prize de tabac dintr-o tabachera de corn care nu-L parasea

niciodata.

-Voi face acum proba nuieluselor! spuse el dupa aceasta operatie preliminara.

Se duse sa caute intr-un tufis vecin douazeci de vergi pe care le masura foarte exact si le taie astfel, ca

sa fie de o lungime egala, adica de vreo 12 degete englezesti.

Apoi le imparti cafrilor asezati in rind, dupa ce pusese una de o parte, pentru el.

-Va veti duce unde vreti timp de un sfert de ora, le spuse pe un ton solemn, si nu va veti intoarce

decit atunci cind veti auzi tam-tam-ul! Daca hotul se afla printre voi, nuielusa lui va fi mai lunga cu trei

degete!

Cafrii plecara care incotro, foarte vizibil impresionati de acest mic discurs, stiind bine ca, datorita procedeelor

sumare ale justitiei din Griqualand, erai repede prins si, fara a avea timp sa te aperi, si mai

repede inca spinzurat.

Cit despre comeseni, care urmarisera cu interes amanuntele acestei inscenari, se grabira sa o

comenteze, fiecare in sens diferit.

-Hotul nu se va intoarce, daca se afla printre acesti oameni! obiecta unul.

-Ei bine, chiar acest fapt il va trada! Raspunse celalalt.

-As! Va fi mai siret decit Matakit si se va multumi sa scurteze cu trei degete nuielusa sa, ca sa scape

de lungirea de care se teme!

-Probabil ca asta spera si ghicitorul si tocmai aceasta scurtare nefericita va fi suficienta pentru a-L

denunta pe vinovat!

intre timp, cele cincisprezece minute trecusera si Matakit, lovind brusc tam-tam-ul, ii rechema pe

suspecti.

Revenira toti pina la unul, se asezara la rind in fata lui si-i dadura nuielusele.

Matakit le lua, forma un manunchi din ele si le gasi pe toate perfect egale. Era gata sa le puna la o

parte si sa declare incercarea concludenta pentru onoarea compatriotilor sai, cind se razgindi si

compara nuielusele cu cea pe care o pastrase.

Toate erau mai scurte cu trei degete!

Bietii oameni crezusera ca e prudent sa ia aceasta masura de prevedere impotriva unei lungiri care, in

mintile lor superstitioase, putea foarte bine sa se produca. Acest fapt nu indica o constiinta perfect

curata si, fara indoiala, toti furasera vreun diamant in timpul zilei.

Un hohot de ris general intimpina acest rezultat neasteptat. Matakit, cu ochii plecati, parea cum nu se

poate mai umilit ca un procedeu, a carui eficacitate o demonstrase adesea in kraal-ul sau, devenise atit

de ineficace in viata civilizata.

Steaua sudului - Capitolul 10

Steaua sudului - Capitolul 10

de Jules Verne

Biografie

Opera