Steaua sudului - Capitolul 7

de Jules Verne

CAPITOLUL 7

MAREA EXPERIENTA

In timpul unor stralucite cercetari asupra solubilitatii corpurilor solide in gaze -cercetari pe care le

efectuase de-a lungul intregului an precedent -Cyprien remarcase ca anumite substante, de pilda,

siliciul si alumina, insolubile in apa, sint dizolvate de vaporii de apa la o inalta presiune si la o

temperatura foarte ridicata.

Pornind de la aceasta constatare, el se hotari sa examineze mai intii daca n-ar putea ajunge sa

gaseasca un corp gazos care sa dizolve carbonul, pentru a obtine apoi o cristalizare.

Dar toate tentativele facute in aceasta directie ramasera infructuoase si, dupa mai multe saptamini de

incercari zadarnice, trebui sa-si dispuna altfel bateriile.

Baterii -acesta era cuvintul potrivit, caci, asa cum se va vedea, un tun avea sa joace un rol

important.

Diferite analogii il facura pe tinarul inginer sa admita ca diamantul s-ar putea forma in mina in acelasi

mod cu sulful in solfatare. Or, se stie ca sulful este rezultatul unei semioxidari a hidrogenului sulfurat;

dupa ce o parte s-a transformat in acid sulfuric, restul se depune in cristale pe peretii solfatarului.

â€˜Cine stie daca zacamintele de diamante nu sint adevarate carbonatare? isi spunea Cyprien. De vreme

ce avem de-a face cu un amestec de hidrogen si de carbon, care e adus odata cu apele si depunerile

aluvionare sub forma de gaz metan, de ce n-ar fi oxidarea hidrogenului, unita cu oxidarea partiala a

carbonului, aceea care determina cristalizarea surplusului de carbon?â€™

De la aceasta idee, pina la aceea de a face ca un corp oarecare -intr-o reactie analoga, dar artificiala

-sa indeplineasca functia teoretica a oxigenului, nu era prea departe pentru un chimist.

Cyprien se opri definitiv la infaptuirea imediata a acestui program.

In primul rind, trebuia sa imagineze un dispozitiv experimental, care sa se apropie cit mai mult posibil

de presupusele conditii de producere a diamantului natural, in plus, acest dispozitiv trebuia sa fie foarte

simplu. Tot ce e maret in natura si arta are acest caracter de simplitate. Exista ceva mai putin

complicat decit cele mai frumoase descoperiri facute de omenire, -gravitatia, busola, tiparul, masina

cu aburi, telegraful electric?

Cyprien isi cauta singur, in fundul minei, provizii de pamint avind calitati pe care le credea deosebit de

favorabile pentru experienta sa. Apoi facu din acest pamint un mortar gros, cu care tencui cu multa

grija interiorul unui tub de otel, lung de o jumatate de metru, gros de cinci centimetri si avind un

calibru de opt centimetri.

Acest tub nu era altceva decit un segment de teava de tun scos din functie, pe care il cumparase, la

Kimberley, de la o companie de voluntari care se desfiinta dupa o campanie impotriva triburilor din

apropiere. Teava de tun, taiata dupa trebuinta in atelierul lui Jacobus Vandergaart, furnizase exact

unealta necesara, adica un recipient destul de rezistent pentru a suporta o enorma presiune in interior.

Dupa ce pusese in acest tub, inchis in prealabil la una din cele doua extremitati, bucati de cupru si

aproximativ doi litri de apa, Cyprien il umplu cu gaz metan; apoi il inchise cu capace de lut si fixa cu

buloane, la cele doua capete, obturatoare metalice foarte solide.

Aparatul era construit. Nu mai trebuia decit sa-l supuna unei incalziri intense.

Pentru aceasta, fu asezat intr-un mare cuptor cu reverberatie, al carui foc trebuia sa arda zi si noapte,

pentru a obtine o incalzire pina la incandescenta, care sa dureze timp de doua saptamini.

Atit tubul cit si cuptorul erau acoperite cu un strat gros de pamint refractar, menit sa pastreze cea mai

mare cantitate posibila de caldura si sa nu se raceasca decit foarte incet, cind va veni timpul.

Totul avea infatisarea unui enorm stup de albine sau a unei colibe de eschimosi.

Matakit era acum in stare sa faca stapinului sau unele servicii. El urmarise cu mare atentie toate pregatirile

experientei si, cind afla ca era vorba de a iabrica diamante, se arata plin de rivna pentru a

contribui la succesul operatiei. invatase repede sa alimenteze focul, asa ca se putea lasa in seama lui

grija de a-l intretine.

Ar fi greu de imaginat cit de lungi si de dificile au ifost aceste pregatiri, atit de putin complicate. La

Paris, intr-un laborator mare, experienta ar fi putut incepe la doua ore dupa ce fusese conceputa, dar

aici, In aceasta tara pe jumatate salbatica, lui Cyprien ii itrebuira trei saptamini pentru a-si realiza,

imperfect, ideile sale. Si inca avu sansa de a fi ajutat de imprejurari, mai ales ca gasise in locul amintit

nu numai iunul vechi, dar si carbunii de care avea nevoie. In .adevar, acest combustibil era atit de rar

la Kimberley, incit trebui sa se adreseze la trei negustori deodata, pentru a-si procura o tona de

carbuni.

Pina la urma, toate greutatile fura invinse si focul odata aprins, Matakit avu grija sa nu-l lase sa se

stinga.

Trebuie spus ca tinarul cafru era foarte mindru de misiunea ce-i fusese incredintata. Treaba nu parea

sa iie cu totul noua pentru el si fara indoiala ca in satul sau ajutase nu o data la pregatirea vreunei

mincari, mai mult sau mai putin infernale.

in adevar, Cyprien constatase de mai multe ori, de cind Matakit intrase in serviciul sau, ca tinarul se

bucura de o reputatie de veritabil vrajitor printre ceilalti cafri.

Oarecare secrete de chirurgie elementara, doua sau â€˜trei numere de scamatorie, pe care le stia de la

tatal sau, formau de altfel tot bagajul sau de magician.

Dar oamenii veneau sa-l consulte pentru boli reale sau imaginare, pentru a le explica visele, pentru a

le arbitra neintelegerile.

Gasind raspuns la toate, Matakit avea totdeauna la indemina o reteta, o prevestire, o sentinta. Retetele

erau uneori bizare si sentintele curioase, dar compatriotii sai erau multumiti. Ce le trebuia mai mult?

Trebuie adaugat ca retortele si flacoanele, de care era acum inconjurat in laboratorul tinarului inginer,

fara a mai vorbi de operatiile misterioase la care era admis sa colaboreze, contribuiau din plin la

ridicarea prestigiului sau.

Cyprien nu se putea impiedica sa surida, uneori, fata de aerele solemne pe care bietul baiat le lua cind

isi indeplinea modestele lui sarcini de fochist si de laborant, reinnoind carbunii cuptorului, vinturind jeraticul,

stergind vreun rind de eprubete. Si totusi, era ceva induiosator in insasi aceasta gravitate:

expresia naiva a respectului pe care stiinta il inspira unei naturi fruste, dar inteligenta si dornica sa

invete.

Pe de alta parte, Matakit avea clipele sale de sotii si de veselie, mai ales cind era impreuna cu Li. intre

aceste doua fiinte se legase o strinsa prietenie -cu toate ca aveau origini atit de diferite -in timpul

vizitelor, destul de dese, pe care chinezul le facea acum la ferma Watkins. Amindoi vorbeau destul de

bine limba franceza, amindoi fusesera salvati de Cyprien de la o moarte sigura si ii pastrasera o vie

recunostinta. Era foarte firesc deci ca ei sa se simta atrasi unul catre celalalt printr-o simpatie sincera,

si aceasta simpatie se schimbase repede in afectiune.

Unde ei, Li si Matakit ii dadeau tinarului inginer un nume emotionant si simplu, care exprima exact:

natura sentimentului pe care-l aveau fata de el. Ii ziceau â€˜taicutulâ€™, nevorbind despre el decit cu admiratie

si devotament inflacarat.

Acest devotament se manifesta din partea lui Li prin atentia scrupuloasa cu care spala si calca rufaria.

lui Cyprien, din partea lui Matakit, prin grija religioasa si punctualitatea cu care indeplinea toate dispozitiile

stapinului sau.

Dar, citeodata, cei doi prieteni mergeau putin prea departe in rivna lor de a-l satisface pe â€˜taicutulâ€™. Se

intimpla, de exemplu, ca Cyprien sa gaseasca pe masa -minca acum acasa -fructe sau dulciuri pe

care nu le comandase si a caror provenienta ii raminea necunoscuta, caci nu le vedea figurind pe notele

de plata ale furnizorilor. Sau, camasile aduse de la spalat aveau butoni de aur, de provenienta de

asemenea necunoscuta. Apoi, pe rind, un jilt elegant si comod, o perna brodata, o piele de pantera, un

bibelou de pret se adaugau in mod misterios mobilierului casei.

Si daca Cyprien intreba despre aceasta fie pe Li, fie pe Matakit, nu putea scoate de la ei decit raspunsuri

evazive:

-Nu stiu!... Nu eu...! N-am nici un amestec!...

Cyprien ar fi fost de acord cu aceste atentii, dar ceea ce nu-i convenea era banuiala ca izvorul lor nu

era, poate, prea curat. Nu cumva aceste daruri costasera doar oboseala de a fi luate? Totusi, nimic nu

confirma presupunerile sale, si anchetele, adesea foarte minutioase, intreprinse in legatura cu aceste

ciudate achizitii, nu dadeau nici un rezultat.

Iar in spatele lui, Matakit si Li schimbau surisuri fugare, priviri viclene, semne cabalistice, care insemnau

in mod evident:

â€˜Eh, taicutul!... E uluit de ce se petrece!â€™

De altfel, alte griji, mult mai grave, il preocupau pe Cyprien. John Watkins parea hotarit sa o marite pe

Alice si, in acest scop, de la un timp, facea din locuinta sa un adevarat muzeu de pretendenti. Nu

numai James Hilton era prezent aproape in fiecare seara, dar toti minerii celibatari, pe care succesul

exploatarii lor parea sa-i inzestreze, dupa parerea fermierului, cu calitatile necesare ginerelui pe care

si-l visase, erau atrasi la el acasa, opriti la masa si, la urma, oferiti alegerii fiicei sale.

Germanul Friedel si napolitanul Pantalacci faceau parte dintre acestia. Amindoi erau socotiti acum printre

minerii cei mai norocosi din tabara de la Vandergaart. Se bucurau si la ferma de consideratia care

insoteste pretutindeni succesul. Friedel era mai pedant si mai taios ca niciodata, de cind conceptiile sale

rigide erau sustinute de citeva mii de lire sterline. Cit despre Annibal Pantalacci, transformat acum in

filfizon colonial, stralucind de lanturi de aur, inele, ace de cravata cu diamante, purta haine de pinza

alba, care faceau ca tenul sau sa para si mai galben, si mai pamintiu.

Cu glumele sale, cu sansonetele napolitane si pretentiile de om spiritual, acest personaj ridicul incerca,

in zadar sa o distreze pe Alice. Desigur, ea nu-i arata un dispret deosebit -nici nu parea sa cunoasca

motivul care il aducea la ferma. Se multumea sa nu-l asculte cu placere si nu ridea niciodata nici de

glumele lui deocheate, nici de atitudinile lui. Desi nu-i cunostea destul uritenia morala pentru a banui

tristul revers al spoielii lui, fata nu vedea in el decit un vizitator vulgar si nu mai putin plictisitor decit

cea mai mare parte a celorlalti. Asta i se parea evident lui Cyprien si el ar fi suferit grozav s-o vada

discutind serios, cu aceasta fiinta demna de dispret, pe aceea, care se afla pe o treapta atit de inalta in

respectul si afectiunea sa.

Si ar fi suferit cu atit mai mult, cu cit mindria sa l-ar fi impiedicat sa marturiseasca ceva, considerind

prea umilitor sa incerce sa injoseasca in ochii domnisoarei Watkins chiar si un rival atit de nedemn.

De altfel, cu ce drept ar fi facut-o? Pe ce sa-si intemeieze criticile? Nu stia nimic despre Annibal Pantalacci

si nu era calauzit decit de o repulsie instinctiva in aprecierea sa defavorabila. Daca l-ar fi

prezentat intr-o lumina tragica, ar fi stirnit doar risul.

Iata ceea ce intelegea Cyprien foarte limpede si ar fi fost disperat daca Alice ar fi parut ca acorda oarecare

atentie unui asemenea om.

Pe deasupra, se adincise din nou cu indirjire intr-o munca ce il absorbea zi si noapte. Nu era vorba de

un singur procedeu de fabricare a diamantului, ci de douazeci de experiente aflate in pregatire, pe care

urma sa le imbine, dupa terminarea celei dintii. Nu se mai multumea cu date teoretice si cu formule cu

care acoperea ore intregi caietele sale de note. in fiecare clipa alerga pina la Kopje, aducea de acolo noi

mostre de roci si de pamint, reincepea analizele facute de o suta de ori, dar cu o rigurozitate si o

precizie care nu lasau loc nici unei erori. Cu cit pericolul de a o pierde pe miss Watkins devenea mai

presant, cu atit era mai hotarit sa nu crute nimic pentru a-l invinge.

Si totusi, atit de mare ii era neincrederea in el insusi, incit nu voise sa-i spuna nimic tinerei fete despre

experienta in curs. Miss Watkins stia doar ca, urmindu-i sfatul, el se reintorsese la chimie si era fericita.

Steaua sudului - Capitolul 7

Steaua sudului - Capitolul 7

de Jules Verne

Biografie

Opera