Steaua Sudului - Capitolul 02 - Pe Campia Diamantelor

Steaua Sudului - Capitolul 02 - Pe Campia Diamantelor

de Jules Verne


Capitolul 2

Pe Campia Diamantelor




Ceea ce il umilea mai adinc pe tinarui inginer, in raspunsul dat de domnul Watkins, era ca nu se putea opri sa recunoasca, sub asprimea excesiva a formei, un mare fond de adevar. Chibzuind mai bine, chiar se mira ca nu-si daduse singur seama de obiectiunile pe care i le putea aduce fermierul si ca se expusese unui astfel de refuz brutal.
Fapt este ca nu se gindise niciodata, pina acum, la distanta pe care averea, nationalitatea, educatia, mediul o puneau intre tinara fata si el. Obisnuit, de cincisase ani, sa considere mineralele dintr-un punct de vedere pur stiintific, diamantele nu erau pentru el decit simple esantioane de carbon, bune sa figureze in muzeul Scolii de Mine. De altfel, cum ducea in Franta o viata sociala de un nivel mult mai inalt decit cea a familiei Watkins, pierduse complet din vedere valoarea comerciala a bogatului zacamint aflat in proprietatea fermierului. Nu-i daduse prin gind nici o clipa ca putea fi vreo diferenta intre fiica proprietarului lui Vandergaart-Kopje si un inginer francez. Si chiar daca s-ar fi gindit la asta, probabil ca in conceptia lui de parizian si de fost elev al Scolii Politehnice si-ar fi spus mai degraba ca e
gata sa faca ceea ce se cheama, in mod conventional, o "mezalianta".
Mustrarea aspra a domnului Watkins constituia o trezire dureroasa din aceste iluzii. Cyprien avea prea mult bun-simt pentru a nu aprecia argumentele solide, si prea multa onestitate pentru a fi iritat de o sentinta pe care o recunostea dreapta in fond.
Dar lovitura nu era mai putin dureroasa si acum, cind trebuia sa renunte la Alice isi dadea seama cit de draga ii devenise, in mai putin de trei luni.
Nu erau, in adevar, decit trei luni de cind o cunostea, adica de la venirea sa in Griqualand.
Cit de indepartata parea ziua aceea! Se vedea ajungind, pe o arsita si un praf teribil, la capatul lungii sale calatorii dintr-o emisfera in cealalta.
Debarcind impreuna cu prietenul sau Pharamond Barthes, un vechi coleg de liceu, care venea pentru a treia oara sa vineze de placere in Africa de Sud, Cyprien se despartise de el la Cape Town. Pharamond Barthes plecase spre tara basutosilor, unde spera sa recruteze un mic grup de razboinici negri, care sa-l escorteze in timpul expeditiilor sale cinegetice. Cit despre Cyprien, el luase loc in vagonul greu, tras de patruzeci de cai, care slujeste drept diligenta pe drumurile veld-ului, si o pornise spre Cimpia Diamantelor.




Cinci sau sase lazi mari -un adevarat laborator de chimie si mineralogie, de care n-ar fi voit sa se desparta - alcatuiau materialul de lucru al tinarului savant. Dar postalionul nu ingaduie decit cincizeci de kilograme de bagaje de fiecare calator, si fusese nevoit sa incredinteze lazile pretioase unei carute cu boi, care trebuia sa le aduca in Griqualand, cu o incetineala intru totul merovingiana.
Aceasta diligenta, o trasura mare cu douasprezece locuri, acoperita cu o prelata de pinza, are patru roti enorme, udate fara incetare de apa riurilor pe care le traverseaza prin vad. Caii, inhamati doi cite doi si citeodata ajutati de catiri, sint condusi cu o mare indeminare de doi vizitii, asezati alaturi pe capra; unul tine haturile, in timp ce ajutorul sau minuieste un bici foarte lung din bambus, asemanator unei undite gigantice, de care se serveste nu numai pentru a da ghes atelajului, ci si pentru a-l dirija.
Drumul trece prin Beaufort, un orasel dragut, cladit la poalele muntilor Nieuweveld, strabate acest masiv, ajunge la Victoria si se indreapta spre Hope Town -Orasul Sperantei -pe malul riului Orange, apoi, de aici, la Kimberley si la principalele zacaminte diamantifere, care se afla la departare de numai citeva mile.
E o calatorie obositoare si monotona de opt-noua zile, prin veld-ul dezgolit. Peisajul este aproape intotdeauna cit se poate de intristator - cimpii rosii, pietre imprastiate ca si cum ar fi fost aduse de morene, stinci cenusii abia iesind din pamint, o iarba galbena si rara, tufisuri sarace. Nici culturi, nici frumuseti naturale. Din loc in loc, o ferma mizerabila, al carei proprietar, obtinind concesiunea terenului de la guvernul colonial, a primit mandat sa ofere ospitalitate calatorilor. Dar aceasta ospitalitate este totdeauna dintre cele mai elementare. Nu gasesti in aceste hanuri ciudate nici paturi pentru oameni, nici asternut de paie pentru cai. Abia citeva cutii de conserve, care-au facut de mai multe ori inconjurul
lumii si care se platesc cu greutatea lor in aur.
Pentru a-si asigura hrana, caii sint lasati deci liberi pe cimp, unde trebuie sa caute tufele de iarba dindaratul pietrelor. Cind vine ceasul de a pleca mai departe, sa-i aduni e o adevarata problema si o mare pierdere de timp.
Si cite zdruncinaturi cu acest postalion primitiv, de-a lungul acestor drumuri si mai primitive! Capacele cuferelor de lemn, folosite pentru bagajele de mici dimensiuni, tin loc de banci; nefericitul pe care-l poarta o saptamina nesfirsita joaca rolul unui ciocan pneumatic. Este imposibil sa citesti, sa dormi si chiar sa vorbesti. in schimb, majoritatea calatorilor fumeaza zi si noapte, ca niste cosuri de fabrica, beau in nestire si scuipa pe masura acestei activitati.
Cyprien Mere calatorea cu un esantion destul de reprezentativ al acestei populatii migratoare, care alearga din toate punctele globului catre zacamintele de aur sau de diamante, imediat ce acestea sint semnalate. Se afla acolo un napolitan inalt, deselat, cu parul negru, lung, cu fata tabacita, cu ochii nu prea linistitori, care spunea ca-l cheama Annibal Pantalacci; un evreu portughez numit Nathan, expert in diamante, care statea foarte cuminte in coltul lui si privea lumea ca un filozof; un miner din Lancashire, Tomas Steel, un tinar voinic inalt, cu barba roscata, cu spate puternic, care parasise carbunii ca sa-si incerce norocul in Griqualand; un neamt, herr Friedel, care vorbea ca un oracol si stia totul despre exploatarea diamantelor, fara sa fi vazut un singur diamant in ganga sa; un yankeu cu buze subtiri, stind de vorba numai cu sticla sa in husa de piele si venind fara indoiala sa deschida una din acele circiumi care inghit cea mai mare parte a cistigurilor minerului; un fermier de pe malurile Hart-ului; un bur din Statul liber Orange; un misit de fildes, care se ducea in tara namaqua-silor; doi fermieri din Transvaal si un chinez, numit Li, completau societatea cea mai pestrita, cea mai sleampata, cea mai interlopa, cea mai zgomotoasa, in care s-ar fi putut afla vreodata un om cumsecade.
Dupa ce se amuza o bucata de vreme cu fizionomiile si purtarea celorlalti, Cyprien se plictisi. II mai interesau doar Thomas Steel, cu fiinta lui puternica si risul lui sincer, si chinezul Li, cu manierele lui blinde si feline. Cit despre napolitan, bufoneriile lui sinistre si fata de nemernic ii inspirau o repulsie de neinvins.
Una din glumele cele mai apreciate ale acestui personaj a constat, timp de doua sau trei zile, in a lega de coada, pe care chinezul o purta pe spate, dupa obiceiul neamului sau, o multime de obiecte necuviincioase, strinse de pe cimp: manunchiuri de iarba, cotoare de varza, o coada de vaca, un omoplat de cal.
Li, fara sa se enerveze, dezlega apendicele ce fusese adaugat cozii lui lungi, dar nu arata nici prin vorbe, nici prin gesturi, nici chiar printr-o privire, ca i s-ar fi parut ca gluma intrecuse marginile permise. Fata lui galbena, ochii migdalati pastrau un calm inalterabil, ca si cum ar fi fost strain de ceea ce se petrecea in jurul sau. De fapt, s-ar fi putut crede ca nu intelegea un cuvint din ce se vorbea in aceasta arca a lui Noe in drum spre Griqualand. Asa ca Annibal Pantalacci nu intirzia sa adauge, intr-o engleza stricata, diferite comentarii la glumele lui de prost gust.
Si calatorii rideau. Ceea ce le marea buna dispozitie era faptul ca burii intelegeau ceva mai tirziu ce spunea napolitanul si atunci izbucneau dintr-o data intr-un ris zgomotos, cu doua-trei minute dupa ceilalti.
Pina la urma, Cyprien se enerva din cauza staruintei cu care bietul Li era luat drept tinta a batjocurilor si-i spuse lui Pantalacci ca purtarea lui era reprobabila.
Napolitanul i-ar fi raspuns poate obraznic, dar o vorba a lui Thomas Steel fu de ajuns ca sa-l faca sa-si retina cu prudenta sarcasmul:
-Nu, nu-i cinstit sa te porti asa cu bietul om, care nici macar nu pricepe ce spui! adauga acest tinar cumsecade, parindu-i rau ca risese impreuna cu ceilalti.
Lucrurile s-au oprit deci aici. Dar, citeva clipe mai tirziu, Cyprien vazu cu surprindere privirea fina si usor ironica - o privire evident plina de recunostinta -pe care chinezul o indrepta spre el. Se gindi ca Li stia poate englezeste mai bine decit lasa sa se vada.
In zadar incerca insa, la halta urmatoare, sa-i vorbeasca. Chinezul ramase indiferent si mut. De atunci, aceasta fiinta bizara continua sa-l intrige pe tinarul inginer, ca o enigma a carei dezlegare trebuie gasita.





Asa ca Cyprien privea destul de des, cu atentie, fata galbena si spina, buzele subtiri, care lasau sa se vada dintii foarte albi, nasul mic, scurt si lat, fruntea larga, ochii oblici si aproape totdeauna plecati, ca pentru a ascunde o licarire malitioasa.
Ce virsta putea sa aiba Li? Cincisprezece, sau saizeci de ani? Era imposibil de spus. Daca dintii, privirea, parul negru ca funinginea pareau semne de tinerete, ridurile de pe frunte, de pe obraji si chiar de la colturile gurii aratau mai curind o virsta inaintata.
Era mic de statura, subtire, agil in aparenta, dar cu unele trasaturi batrinicioase.
Era bogat sau sarac? Alt raspuns indoielnic. Pantalonul sau de pinza cenusie, bluza de matase galbena, tichia din sfoara impletita, pantofii cu talpa de fetru, ciorapii, de un alb imaculat, puteau fi tot atit de bine ai unui mandarin de prim rang, ca si ai unui om din popor. Bagajul sau era alcatuit dintr-un singur cufar, din lemn rosu, avind aceasta adresa scrisa cu cerneala neagra:

H. Li
from Canton to the Cape

Ceea ce inseamna: H. Li, din Canton, mergind la Cape Town.
Acest chinez era, de altfel, de o curatenie exemplara, nu fuma, nu bea decit apa si folosea toate haltele ca sa-si rada capul cu cea mai mare grija.
Cyprien nu putu afla mai mult si renunta curind sa se mai ocupe de aceasta problema vie.
Intre timp, zilele treceau, milele se adaugau milelor strabatute. Citeodata, caii mergeau repede. Alteori, parea imposibil sa-i faci sa iuteasca pasul. Dar, putin cite putin, drumul se scurta si, intr-o buna zi, diligenta a ajuns la Hope Town. inca o etapa si trecura si de Kimberley. Apoi, la orizont se aratara casute de lemn.
Era New-Rush.
Tabara minerilor nu se deosebea defel de ceea ce sint, in toate tarile unde civilizatia a patruns recent, aceste orase provizorii, care ies din pamint ca prin farmec.
Cabane de scinduri, cele mai multe foarte mici si asemanatoare colibelor cantonierilor de pe un santier european, citeva corturi, o duzina de cafenele sau circiumi, o sala de biliard, o Alhambra sau salon de dans, "store"-uri sau magazine generale cu articole de prima necesitate -iata ceea ce izbea mai intii privirea.
Se gaseau de toate in aceste pravalii: haine si mobile, pantofi si pahare de sticla, carti si sei, arme si stofe, maturi si munitii de vinatoare, cuverturi si tigari, legume proaspete si medicamente, pluguri si sapunuri de toaleta, perii de unghii si lapte condensat, plite si litografii -de toate, afara de cumparatori.
Asta pentru ca populatia taberei lucra inca in mina, la trei sau patru sute de metri de New-Rush.
Cyprien Mere, ca toti noii sositi, se grabi sa se duca intr-acolo, in timp ce masa era pregatita in cabana botezata pompos "Hotel Continental".
Era in jurul orei sase dupa-masa. Soarele se-nvaluia la orizont intr-un usor abur auriu. Tinarul inginer observa, inca o data, diametrul enorm pe care astrul zilei, ca si cel al noptii, il au la aceasta latitudine sudica, fara ca explicatia fenomenului sa fi fost inca data in mod convingator. Acest diametru parea sa fie cel putin dublu fata de cel vizibil in Europa.
Dar un spectacol si mai nou pentru Cyprien Mere il astepta la Kopje, adica la zacamintul de diamante.
La inceputul lucrarilor, mina forma un delusor tesit, care cocosa in acest punct cimpia, -in rest neteda, ca o mare linistita. Dar acum, o scobitura enorma, cu peretii largiti spre gura, un fel de depresiune in forma de elipsa, de aproximativ patruzeci de metri patrati, se deschidea aici. Aceasta suprafata nu cuprindea mai putin de trei sau patru sute de "claim"-uri, sau concesiuni, cu latura de treizeci si unu de picioare, pe care cei in drept le valorificau dupa placul lor.
Munca, de altfel, consta pur si simplu din a extrage, cu ajutorul tirnacopului si hirletului, pamintul de pe acest teren, compus in general dintr-un nisip rosiatic, amestecat cu pietris. Adus la gura minei, acest pamint e transportat la mesele de triaj spre a fi spalat, farimitat, dat prin ciur, apoi examinat cu cea mai mare grija, pentru a descoperi in el eventualele pietre pretioase.
Toate aceste claim-uri, fiind sapate separat unele de altele, formeaza desigur gropi de adincimi diferite.
Unele ajung la o suta de metri si mai mult, altele numai pina la cincisprezece, douazeci, sau treizeci de metri.
Pentru necesitatile muncii si ale circulatiei, fiecare concesionar este obligat, prin regulamentele oficiale, sa lase pe una din laturile groapei sale o bucata de teren, larga de sapte picioare, absolut intacta.
Aceste spatii, puse cap la cap, formeaza un fel de sosea sau dig, la nivelul initial al terenului. Pe aceasta sosea se asaza de-a curmezisul un sir de grinzi, care o depasesc de fiecare parte cu aproximativ un metru si asigura drumului o largime suficienta pentru ca doua cotige sa poata trece fara sa se ciocneasca.
Din nenorocire pentru soliditatea acestei cai suspendate si pentru siguranta minerilor, concesionarii sapa putin cite putin partea de jos a peretelui, pe masura ce coboara, astfel ca digul, care se afla citeodata la o inaltime de doua ori mai mare decit a turlelor catedralei Notre-Dame, sfirseste prin a lua forma unei piramide rasturnate, care se sprijina pe virful ei. Urmarea acestei rele asezari e usor de prevazut: prabusirea frecventa a acestor pereti, fie in anotimpul ploilor, fie cind o schimbare brusca de temperatura produce crapaturi in grosimea digurilor. Dar repetarea periodica a acestor dezastre nu-i impiedica pe minerii imprudenti sa continue sa-si sape claim-ul lor pina la limita extrema a peretelui.
Apropiindu-se de mina, Cyprien Mere nu vazu la inceput decit cotigele, incarcate sau goale, care circulau pe drumurile suspendate. Dar, apropiindu-se destul de marginea minei ca sa poata privi pina in adincuri, vazu multimea minerilor de toate rasele, de toate culorile, imbracati in toate felurile, care lucrau cu rivna in fundul claim-urilor. Erau acolo negri si albi, europeni si africani, mongoli si celti, cei mai multi aproape goi sau imbracati numai cu pantaloni de in, camasi de flanela sau cu o bucata de pinza infasurata in jurul coapselor, cu palarii de pai impodobite adesea cu pene de strut.
Toti oamenii acestia umpleau cu pamint galetile din piele care urcau apoi pina la gura minei, de-a lungul cablurilor mari de sirma, fiind trase cu corzi din fisii de piele de vita, din loc in loc infasurate pe tamburede lemn. Galetile erau golite repede in cotige, apoi reveneau in fundul minei, ca sa urce cu o noua incarcatura.
Aceste cabluri lungi de sirma, intinse in diagonala de-a lungul paralelipipedelor formate de claim-uri, dau "dry-digging"-urilor, sau minelor de diamante, o infatisare aparte. Sint ca niste fire ale unei uriase pinze de paianjen, a carei urzire ar fi fost intrerupta brusc.
Cyprien se distra citva timp privind acest furnicar omenesc. Apoi se intoarse la New-Rush, unde clopotelul il chema curind la masa. ii facu placere sa auda toata seara pe unii vorbind despre descoperiri nemaipomenite, despre mineri saraci, imbogatiti de un singur diamant, pe cind altii se plingeau de "ghinion", de lacomia misitilor, de necinstea cafrilor folositi in mine, care furau cele mai frumoase pietre, si discutau despre diferite detalii tehnice. Nu se vorbea decit despre diamante, carate, despre sute de lire sterline.
In general, toti aveau o infatisare destul de mizera si, pe linga un "digger" fericit, care cerea zgomotos o sticla de sampanie, ca sa-si sarbatoreasca sansa, vedeai douazeci de figuri posomorite, ale celor care nu beau decit o sticla de bere.
Din cind in cind, o piatra pretioasa circula din mina in mina imprejurul mesei pentru a fi cintarita din ochi, examinata, evaluata, revenind pina la urma pentru a fi inghitita de chimirul posesorului ei.
Aceasta pietricica, de un cenusiu spalacit, fara mai multa stralucire decit o bucata de silex rostogolita de un torent oarecare, era diamantul in ganga lui.
La caderea noptii, cafenelele se umplura si aceleasi conversatii, aceleasi discutii care animasera cina continuara cu foc in jurul paharelor de gin si de brandy.
Cyprien se culcase devreme, in patul ce-i fusese rezervat sub un cort vecin cu hotelul. Adormise curind, in galagia unui bal in aer liber, dat in imprejurimi de minerii cafri, si in sunetele patrunzatoare ale unei trimbite, care insotea, intr-un salon public, zbintuielile coregrafice ale domnilor albi.




Steaua Sudului - Capitolul 01 - Grozavi francezii astia
Steaua Sudului - Capitolul 02 - Pe Campia Diamantelor
Steaua Sudului - Capitolul 03 - Un pic de stiinta, predata cu multa prietenie
Steaua Sudului - Capitolul 04 - Vandergaart-Kopje
Steaua Sudului - Capitolul 05 - Prima exploatare
Steaua sudului - Capitolul 6
Steaua sudului - Capitolul 7
Steaua sudului - Capitolul 8
Steaua sudului - Capitolul 9
Steaua sudului - Capitolul 10
Steaua sudului - Capitolul 11
Steaua sudului - Capitolul 12
Steaua sudului - Capitolul 13
Steaua sudului - Capitolul 14
Steaua sudului - Capitolul 15
Steaua sudului - Capitolul 16
Steaua sudului - Capitolul 17
Steaua sudului - Capitolul 18
Steaua sudului - Capitolul 19
Steaua sudului - Capitolul 20
Steaua sudului - Capitolul 21


Aceasta pagina a fost accesata de 1287 ori.
{literal} {/literal}