Steaua sudului - Capitolul 14

de Jules Verne

CAPITOLUL 14

TRADARE

Ce se petrecuse in tabara, in absenta lui Cyprien si a celor doi insotitori ai sai? Ar fi fost greu de spus,

atita vreme cit tinarul cafru nu reaparea.

il asteptara deci pe Bardik, il strigara, il cautara peste tot. Nu descoperira nici o urma.

Prinzul, pe care el incepuse sa-l prepare, ramas linga focul stins, parea sa indice ca disparuse de numai

doua sau trei ore.

Cyprien putea sa faca doar presupuneri in legatura cu cauza disparitiei, dar nimic nu venea sa clarifice

aceste presupuneri. Era improbabil ca tinarul cafru sa fi fost atacat de o fiara salbatica: in imprejurimi

nu se vedea nici un fel de lupta singeroasa, sau macar de dezordine. Era si mai putin de crezut ca un

baiat atit de devotat sa fi dezertat pentru a se reintoarce in tinutul sau, cum fac adesea cafrii -si

tinarul inginer refuza categoric sa accepte aceasta ipoteza, emisa de Annibal Pantalacci.

Dupa o jumatate de zi de cautari, Bardik nu fusese inca gasit si disparitia sa ramase un fapt intru totul

inexplicabil.

Annibal Panatalacci si Cyprien se sfatuira si cazura de acord sa astepte pina a doua zi dimineata,

inainte de a ridica tabara. Poate ca pina atunci Bardik avea sa revina, daca se ratacise urmarind vreun

vinat care-i stirnise pofta.

Dar, amintindu-si de vizita pe care o ceata de cafri le-o facuse la unul din ultimile popasuri, tinind

seama de intrebarile pe care acestia le pusesera lui Bardik si lui Li, de teama lor de a vedea straini,

poate chiar spioni, aventurindu-se in tara lui Tonaia, se puteau intreba, pe buna dreptate, daca Bardik,

odata cazut in miinile acestor indigeni, nu fusese dus in capitala lor.

Ziua se sfirsi intr-o atmosfera trista, si seara fu si mai jalnica. Parea ca asupra expeditiei se abatuse un

vint aducator de nenorocire. Annibal Pantalacci era incrincenat si mut. Cei doi complici ai sai, Friedel si

James Hilton, murisera si acum ramasese singur in fata tinarului sau rival, dar mai hotarit ca oricind sa

scape de un pretendent care-l incurca in afacerea diamantului, ca si in aceea a casatoriei. Caci, pentru

el, acestea nu erau de fapt decit afaceri.

Cit despre Cyprien, caruia Li ii povestise tot ceea ce auzise in legatura cu sustragerea cartuselor,

trebuia sa vegheze acum zi si noapte asupra tovarasului sau de drum. E adevarat ca si chinezul era

hotarit sa ia asupra lui o parte a acestei misiuni.

Cyprien si Annibal Pantalacci isi petrecura seara fumind linga foc, in tacere, si se retrasera sub prelata

vagonului, fara sa-si spuna macar noapte buna. Era rindul lui Li sa vegheze linga focul aprins, pentru a

indeparta animalele salbatice.

A doua zi, in zori, tinarul cafru nu se intorsese in tabara.

Cyprien ar mai fi asteptat inca douazeci si patru de ore, pentru a da servitorului sau o ultima sansa, dar

napolitanul insista sa plece imediat.

-Ne putem lipsi foarte bine de Bardik, spuse el, si daca am mai intirzia, s-ar putea sa nu-l mai

ajungem pe Matakit!

Cyprien ceda si chinezul se duse sa adune boii pentru plecare.

O noua surpriza -si dintre cele mai grave: boii disparusera si ei. in ajun, seara, erau culcati inca in

iarba inalta din jurul taberei!... Acum nu se mai zarea nici unul.

Abia atunci putu fi masurata in intregime pierderea suferita de expeditie prin disparitia lui Bardik! Daca

acest servitor inteligent ar fi fost la postul sau, el, care cunostea obiceiul rasei bovine in Africa Australa,

ar fi legat de copaci sau de tarusi aceste animale care se odihnisera o zi intreaga. De obicei, cind se

opreau dupa o lunga zi de mers, aceasta masura de prevedere era inutila ; boii, extenuati de oboseala,

nu se gindeau decit sa pasca in imprejurimile vagonului, apoi se culcau pentru noapte, iar la sculare nu

se indepartau mai mult de o suta de metri. Dar altfel stateau lucrurile dupa o zi de odihna si de ospat.

Evident, prima grija a acestor animale, la trezire, fusese sa caute o iarba mai buna decit cea de care se

saturasera in ajun. Avind chef de hoinareala, se indepartasera cite putin, pierdusera din ochi tabara si,

dusi de instinctul care-i cheama la staul, pornisera probabil unul dupa altul, inapoi spre Transvaal.

E o intimplare nenorocita, nu prea rara in expeditiile din Africa Meridionala si cu urmari dintre cele mai

grave, caci, fara vite, carul-vagon devine nefolositor, si, pentru calatorul african, el este in acelasi timp

casa, magazie si fortareata.

Mare fu deci deceptia lui Cyprien si a lui Annibal Pantalacci cind, dupa o cursa inversunata de doua sau

trei ore pe urmele boilor, trebuira sa renunte la orice speranta de a-i mai ajunge din urma.

Situatia se agravase simtitor si trebuira sa se sfatuiasca inca o data.

in aceasta imprejurare nu exista decit o singura solutie practica: sa abandoneze vagonul, sa ia fiecare

atitea provizii si munitii cit putea duce si sa continue drumul calare. Daca aveau noroc, puteau gasi

curind un sef cafru care sa le dea animale de tractiune, in schimbul unei pusti sau al unor cartuse. Cit

despre Li, el urma sa ia calul lui James Hilton care, dupa cum se stie, nu mai avea stapin.

incepura deci sa taie crengi spinoase si acoperira cu ele carul, ascunzindu-l sub un fel de tufis artificial.

Apoi, fiecare isi umplu buzunarele si sacul cu rufe, cutii de conserve si munitii. Cu mare parere de rau,

chinezul trebui sa renunte la lada lui rosie, care era prea grea; dar fu imposibil sa-l faca sa-si lase

fringhia, pe care o infasura in jurul mijlocului, sub bluza, ca pe o centura.

Ispravind aceste pregatiri, dupa o ultima privire aruncata asupra vaii in care se petrecusera intimplari

atit de tragice, cei trei calareti isi reluara drumul spre inaltimi. Acest drum, ca toate celelalte ale

tinutului, era o simpla carare batatorita de animalele salbatice, care urmeaza aproape totdeauna calea

cea mai scurta pentru a ajunge la locurile de adapost.

Trecuse de amiaza si, sub un soare arzator, Cyprien, Annibal Pantalacci si Li calarira in trap intins pina

seara; apoi, facind popas intr-o trecatoare adinca, la adapostul unei stinci mari, in jurul unui foc de

lemne uscate, isi spusera ca, la urma urmei, pierderea carului vagon nu era ireparabila.

Timp de doua zile inca inaintara astfel, fara a banui ca sint de fapt pe urmele celui cautat. in adevar, in

seara zilei a doua, putin inainte de apusul soarelui, pe cind se indreptau la pas spre un pilc de copaci

sub care voiau sa-si petreaca noaptea, Li scoase deodata o exclamatie guturala:

-Hugh! facu el, aratind cu degetul un mic punct negru care se misca la orizont, in ultimele raze de lumina

ale crepusculului. Privirea lui Cyprien si a lui Annibal Pantalacci urmara in mod firesc directia indicata

de degetul chinezului.

-Un calator! striga napolitanul.

-E chiar Matakit! adauga Cyprien, care se grabise sa duca binoclul la ochi. Disting foarte bine

trasurica si strutul!... El este!

Si ii dadu binoclul lui Pantalacci, care se convinse, la rindul sau, ca asa era.

-La ce distanta de noi crezi ca se afla in acest moment? intreba Cyprien.

-La sapte-opt mile cel putin, poate chiar zece, raspunse napolitanul.

-Atunci, trebuie sa renuntam la speranta de a-l ajunge azi, inainte de a face un popas?

-Fara indoiala, raspunse Annibal Pantalacci. intr-o jumatate de ora se va intuneca si nici gind sa mai

facem vreun pas in directia aceea!

-Bine! Sint sigur ca-l vom ajunge miine, pornind dis-de-dimineata!

-E si parerea mea!

Calaretii tocmai ajunsesera la pilcul de copaci, unde descalecara. Ca de obicei, incepura prin a se ocupa

de cai, pe care ii frecara si ii curatara cu grija, inainte de a-i priponi de tarusi, pentru a-i lasa sa pasca.

intre timp, chinezul aprindea focul.

Cind ispravira aceste pregatiri, se innoptase. Cina fu poate mai vesela in seara aceea decit in ultimele

trei zile. Imediat dupa aceea, cei trei calatori, infasurindu-se in paturi, linga focul alimentat cum se

cuvine pentru intreaga noapte, isi pusera capetele pe sei si se pregatira sa doarma. Trebuiau sa se

scoale cu noaptea in cap, pentru a cistiga timp si a-l ajunge din urma pe Matakit.

Cyprien si chinezul adormira imediat -ceea ce nu era poate foarte prudent din partea lor.

Nu tot asa se intimpla cu napolitanul. Timp de doua-trei ore, se foi sub patura, ca un om obsedat de o

idee fixa. O tentatie criminala punea din nou stapinire pe el.in sfirsit, nemaiputindu-se retine, se ridica

in cea mai mare tacere, se apropie de cai si puse saua pe al sau; pe urma, dezlegindu-i pe ceilalti si

tragindu-i de curelele cu care fusesera legati, porni cu ei incet.

Iarba fina inabusea zgomotul pasilor celor trei animale, care se lasau duse cu o resemnare stupida,

buimace din cauza acestei treziri subite. Annibal Pantalacci le facu sa coboare pina in fundul vilcelei, pe

coasta careia fusese stabilit locul de popas, le lega de un copac si se intoarse la tabara. Nici unul dintre

cei doi care dormeau nu miscase.

Napolitanul isi lua cuvertura, pusca, munitiile si ceva alimente; apoi, cu singe rece, hotarit, isi parasi

camarazii in mijlocul pustiului.

Ideea care-l obsedase de la asfintitul soarelui era ca, plecind cu caii, ii impiedica pe Cyprien si pe Li

sa-l mai ajunga pe Matakit. Astfel, isi asigura victoria.

Caracterul odios al acestei tradari, lasitatea cu care-i pradase pe niste oameni care-i facusera numai

servicii, nimic nu-l opri pe mizerabil. Se urca in sa si, tragind dupa el cei doi cai care sforaiau zgomotos

in locul unde ii lasase, se indeparta la trap, sub lumina lunii al carei disc se ivea deasupra colinei.

Cyprien si Li dormeau inca. Doar pe la ora trei dimineata chinezul deschise ochii si contempla stelele

care paleau spre rasarit.

â€œE timpul sa pregatesc cafeaua!â€ isi zise.

Si fara a mai intirzia, aruncind patura, se scula si-si facu toaleta matinala, pe care n-o neglija nici aici,

in desert.

â€œDar unde e Pantalacci?â€ se intreba deodata.

Mijea de ziua si obiectele incepeau sa se vada mai bine in jurul taberei.

â€œNici caii nu mai sint la locul lor! isi zise Li. Oare acest om cumsecade o fi...â€

Si banuind ceea ce se petrecuse, alerga spre tarusii de care vazuse caii priponiti seara, in ajun, facu

inconjurul taberei si se convinse dintr-o aruncatura de ochi ca tot bagajul napolitanului disparuse odata

cu el.

Situatia era limpede.

Un om de rasa alba n-ar fi rezistat probabil nevoii, cu totul firesti, de a-l trezi pe Cyprien pentru a-i

comunica imediat aceasta veste foarte grava. Dar chinezul gindea ca n-ai de ce sa te grabesti cind

e vorba sa anunti o nenorocire. Se apuca deci, linistit, sa pregateasca micul dejun.

â€œE destul de dragut, din partea acestui ticalos, ca ne-a lasat proviziile!â€ repeta el.

Strecurind bine cafeaua printr-o sita de pinza pe care o mesterise in acest scop, o turna in doua cesti,

taiate din coaja unui ou de strut, pe care le purta atirnate de butoniera; apoi se apropie de Cyprien

care tot mai dormea.

-Cafeaua e gata, taicutule, spuse el politicos, punindu-i mina pe umar.

Cyprien deschise un ochi, se intinse, ii surise chinezului, se ridica in capul oaselor si inghiti licoarea

fierbinte.

Abia atunci observa lipsa napolitanului, al carui loc era liber.

-Dar unde-i Pantalacci? intreba el.

-Plecat, taicutule! raspunse Li pe tonul cel mai firesc, ca si cum ar fi fost vorba de ceva hotarit de mai

inainte.

-Cum... plecat?

-Da, taicutule, impreuna cu cei trei cai!

Cyprien dadu patura la o parte si arunca in jur o privire care-l facu sa inteleaga totul.

Dar era prea mindru pentru a-si marturisi ingrijorarea si indignarea. ;

-Foarte bine, zise, dar sa nu-si inchipuie acest mizerabil ca va avea ultimul cuvint!

Cyprien facu cinci-sase pasi in lung si in lat, adincit in ginduri si reflectind la ceea ce era de facut.

-Trebuie sa plecam imediat! ii spuse el chinezului. Vom lasa aici saua, friul, tot ce ne-ar incurca sau

ar fi prea greu, si vom lua doar pustile si proviziile ramase!

Vom putea merge astfel aproape tot atit de repede si poate mai de-a dreptul!

Li se grabi sa-i dea ascultare. in citeva minute paturile erau strinse sul, sacii pusi pe umar; apoi, tot

ceea ce trebuia lasat acolo fu ascuns sub o gramada mare de maracini si pornira imediat la drum.

Cyprien avusese dreptate sa spuna ca, in anumite privinte, era poate mai comod de mers pe jos.

Putura scurta astfel drumul, trecind peste culmi abrupte, pe care nici un cal n-ar fi fost in stare sa le

escaladeze -dar cu pretul citor osteneli!

Cam pe la ora unu dupa-amiaza, ajunsera pe versantul de nord al lantului de munti pe care il urmau de

trei zile. Dupa informatiile furnizate de Lopep, nu mai erau departe de capitala lui Tonaia. Din

nenorocire, indicatiile cu privire la drumul de urmat erau atit de vagi si ideile de distanta atit de

confuze, in limba betsuana, incit era destul de greu de stiut daca mai aveau doua sau cinci zile de mers

pentru a ajunge acolo.

Coborau coasta primei vai ce se deschisese in fata lor, dupa ce trecusera de creasta muntelui, cind Li

rise incet.

-Girafe! zise el, apoi.

Privind in jos, Cyprien vazu in adevar vreo douazeci din aceste animale, pascind in fundul vaii. Nimic

mai gratios de privit, decit giturile lor lungi, sau alungite ca niste serpi in iarba, la trei-patru metri de

trupurile presarate cu pete galbui.

-Am putea prinde o girafa ca s-o folosim in locul lui Templar, zise Li.

-Sa incaleci o girafa! Cine-a mai vazut vreodata asa ceva? ! striga Cyprien.

-Nu stiu daca s-a vazut vreodata, dar depinde numai de dumneavoastra ca sa vedeti, daca ma lasati

sa incerc! raspunse chinezul.

Cyprien, care nu incepea niciodata prin a socoti drept imposibil ceea ce era doar nou pentru el, se declara

gata sa-l ajute pe Li.

-Vintul bate inspre noi, zise chinezul. E o imprejurare fericita, caci girafele au mirosul foarte fin si near

fi simtit pina acum! Va rog sa le ocoliti prin dreapta, apoi sa le speriati cu o impuscatura, pentru a le

abate inspre mine. Restul ma priveste! Cyprien se grabi sa se descotoroseasca de tot ce-ar fi putut sa-i

stinjeneasca miscarile si, inarmat cu pusca, se pregati sa execute manevra indicata de servitorul sau.

Acesta nu-si pierdu vremea. Cobori in fuga coasta abrupta, pina ce ajunse linga o carare batatorita de

pe fundul vaii. Era fara indoiala drumul girafelor, judecind dupa numeroasele urme lasate de copitele

lor.

Acolo, chinezul se aseza la pinda dupa un copac gros, desfasura funia lunga care nu-l parasea niciodata

si o taie in doua bucati, de cite treizeci de metri fiecare.

Apoi, dupa ce lega la unul din capete cite o piatra mare, ceea ce transforma fiecare bucata intr-un

excelent bolas, prinse zdravan celalalt capat de ramurile de jos ale copacului.

in fine, dupa ce avu grija sa-si infasoare pe bratul sting funiile, se adaposti dupa copac si astepta.

Nu trecusera nici cinci minute cind, la oarecare distanta, rasuna o impuscatura. indata, un tropot rapid,

al carui zgomot, asemanator celui al unui escadron de cavalerie, crestea din secunda in secunda,

anunta ca girafele o luasera la goana, asa cum prevazuse Li. Ele veneau drept inspre el, pe carare, fara

sa banuiasca prezenta unui dusman.

Girafele erau in adevar superbe, cu narile in vint, cu micile lor capete speriate, cu limbile atirnind. Cit

despre Li, lui nu-i ardea deloc sa le priveasca. Postul sau fusese ales in mod bine gindit, linga un fel de

gituire a drumului, pe unde aceste animale nu puteau sa treaca decit cite doua odata. Trebuia doar sa

astepte.

Lasa sa treaca trei sau patru; apoi, ochind una dintre ele, de o marime extraordinara, arunca primul

sau bolas.Funia suiera, si se infasura in jurul gitului animalului, care mai facu citiva pasi; deodata, funia

se intinse,

ii strinse laringele si-l sili sa se opreasca.

Chinezul nu-si pierdu timpul privindu-l. Imediat ce vazu ca primul bolas isi atinsese tinta, il lua pe al

doilea si il arunca asupra altei girafe.

Avu noroc si de data aceasta. Totul se petrecuse in mai putin de o jumatate de minut. Turma

inspaimantata se si imprastiase in toate directiile; dar cele doua girafe, pe jumatate strangulate si

gifiind, ramineau prizoniere.

-Mai repede, taicutule! striga chinezul lui Cyprien, care alerga spre el, putin increzator in succesul

operatiei.

Trebui, totusi, sa se incline in fata evidentei. Erau acolo doua animale superbe, mari, puternice, bine

hranite, cu glezna subtire, cu crupa lucioasa. Dar cu toate ca le privea si le admira, ideea de a le folosi

la calarit nu i se parea deloc realizabila.

-Cum sa te mentii pe o asemenea spinare, care coboara spre partea din spate cu o inclinare de cel

putin saizeci de centimetri? spuse el, rizind.

-Asezindu-te calare pe umerii animalului si nu pe coastele lui, raspunse Li. De altfel, e asa de greu sa

asezi o patura, facuta sul, sub partea din urma a seii?

-N-avem sa.

-Ma voi duce imediat sa o caut pe-a dumneavoastra.

-Si ce friu poti folosi pentru un asemenea bot?

-O sa vedeti.

Chinezul avea raspuns la toate si unea vorba cu fapta. Nu sosise inca ora mesei cind, folosind o parte

din fringhie, terminase de facut doua capestre foarte tari, pe care le potrivi pe capul girafelor. Bietele

Steaua sudului - Capitolul 14

Steaua sudului - Capitolul 14

de Jules Verne

Biografie

Opera