De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 20

de Jules Verne

– Ei bine, locotenente, cum stăm cu sondajul?

– Eu cred, domnule, că operaţiunea se apropie de sfîrşit, răspunse locotenentul Bronsfield. Dar cine s-ar fi aşteptat să găsească o asemenea adîncime atît de aproape de pămînt, la vreo sută de leghe doar de coasta americană?

– Într-adevăr, Bronsfield, este o depresiune mare, zise căpitanul Blomsberry. Există în acest loc o vale submarină săpată de curentul Humboldt, care prelungeşte coastele Americii pînă-n dreptul strîmtorii Magellan.

– Aceste mari abisuri, reluă locotenentul, sînt puţin prielnice aşezării cablurilor telegrafice. Mai bun ar fi un podiş neted, asemănător celui care susţine cablul american între Valentia şi Terra-Nova.

– Sînt de acord, Bronsfield. Şi, cu permisiunea dumitale, locotenente, unde ne aflăm acum?

– Domnule, răspunse Bronsfield, noi avem în acest moment douăzeci şi una de mii cinci sute picioare de linie peste bord, şi ghiuleaua care antrenează sonda încă n-a atins fundul, căci sonda s-ar fi ridicat de la sine.

– Este ingenios acest aparat Brook, zise căpitanul Blomsberry.

El permite să se obţină sondaje de-o mare precizie.

– Atinge! strigă în acest moment unul dintre timonierii din faţă, care supraveghea operaţiunea.

Căpitanul şi locotenentul se înapoiară pe teugă.

– Ce adincime avem? întrebă căpitanul.

– Douăzeci şi una de mii şapte sute şasezeci şi două de picioare, răspunse locotenentul, înscriind acest număr în carnetul său.

– Bine, Bronsfield, zise căpitanul, vreau să trec acest rezultat pe harta mea. Acum, trageţi sonda la bord. Este o muncă de mai multe ore. În timpul acesta, inginerul va aprinde cuptoarele şi vom fi gata de plecare imediat ce veţi fi terminat. Este ora zece seara şi, cu permisiunea dumitale, locotenente, mă duc să mă culc.

– Cum doriţi, domnule, cum doriţi! răspunse îndatoritor locotenentul Bronsfield.

Căpitanul de pe Susquehanna, un om de treabă, preasmerit slujitor al ofiţerilor săi, se întoarse în cabină, luă un grog cu brandy, care provocă nesfirşite manifestări de satisfacţie din partea maître d'hotelului, se culcă nu fară a complimenta pe servitorul său asupra felului în care face paturile şi căzu într-un somn liniştit.

Era ora zece seara. A unsprezecea zi a lunii decembrie se termina cu o noapte minunată.

Susquehanna, corvetă de cinci sute de cai putere, a marinei naţionale a Statelor Unite, se ocupa cu efectuarea de sondaje în Pacific, la aproximativ o sută de leghe de coasta americană, în faţa acelei peninsule alungite care se desenează pe coasta Noului Mexic.

Vîntul slăbise puţin cîte puţin. Nici o agitaţie nu tulbura straturile de aer. Fanionul corvetei, imobil, inert, atîrna pe catarg.

Căpitanul Jonathan Blomsberry, văr primar cu colonelul Blomsberry - unul dintre cei mai înfocaţi membri ai Gun-Clubului, care se căsătorise cu o Horschbidden, mătuşa căpitanului şi fiica unui onorabil negustor din Kentucky - aşadar, căpitanul Blomsberry, n-ar fi putut să-şi dorească un timp mai bun pentru a duce la capăt minuţioasele operaţiuni de sondaj. Corveta sa nu se resimţise cu nimic după acea puternică furtună care, izgonind norii adunaţi deasupra Munţilor Stîncoşi, trebuia să permită observarea drumului faimosului proiectil. Totul mergea după dorinţa sa şi el nu uita să mulţumească Cerului cu zelul unui prezbiterian.

Seria de sondaje efectuate de Susquehanna avea drept scop să recunoască fundurile cele mai potrivite pentru instalarea unui cablu submarin care trebuia să lege insulele Hawai de coasta americană.

Era un mare proiect, datorat iniţiativei unei puternice societăţi. Directorul ei, inteligentul Cyrus Field, pretindea chiar să acopere toate insulele Oceaniei cu o uriaşă reţea electrică, acţiune imensă şi demnă de geniul american.

Primele operaţiuni de sondaj fuseseră încredinţate corvetei Susquehanna. În timpul acestei nopţi de 11 spre 12 decembrie, ea se găsea exact la 27°7' latitudine nordică şi 41 °37"' longitudine vestică faţă de meridianul Washington-ului.

Luna, atunci în ultimul său pătrar, începea să se arate deasupra orizontului.

După plecarea căpitanului Blomsberry, locotenentul Bronsfield şi cîţiva ofiţeri se întruniră pe dunetă. La apariţia Lunii, gîndurile lor îi purtară spre acest astru pe care ochii unei întregi emisfere îl contemplau atunci. Cele mai bune lunete marinăreşti n-ar fi putut să descopere proiectilul rătăcitor în jurul semiglobului, şi totuşi toate se îndreptară spre discul strălucitor pe care milioane de priviri îl examinau în aceeaşi clipă.

– Sînt plecaţi de zece zile, zise atunci locotenentul Bronsfield.

Ce s-o fi întîmplat cu ei?

– Au sosit, domnule locotenent, strigă un tînăr midshipmann, şi fac ceea ce ar face orice călător care soseşte într-o ţară nouă: se plimbă!

– Sînt sigur, mai ales dacă-mi spui dumneata, tînărul meu prieten, răspunse surîzînd locotenentul Bronsfield.

– Totuşi, reluă un alt ofiţer, nu se poate pune la îndoială sosirea lor. Proiectilul trebuia să atingă Luna în clipa cînd ea era plină, adică în ziua de cinci, la miezul nopţii. lată-ne în ziua de unsprezece, ceea ce face şase zile. Or, în răstimpul de şase ori douăzeci şi patru de ore, fără întunecime, e timp destul să te instalezi confortabil. Mi se pare că-i şi văd pe bravii noştri compatrioţi aşezaţi în fundul unei văi, pe malul unui rîu selenit, în apropierea proiectilului, pe jumătate înfundat datorită căderii sale în mijlocul rămăşiţelor vulcanice, căpitanul Nicholl începînd operaţiunile sale de nivelare, preşedintele Barbicane punînd la punct însemnările sale de călătorie,

Michel înmiresmînd singurătăţile lunare cu parfumul havanelor sale...

– Da, astfel trebuie să fie, desigur! strigă tînărul aspirant de marină, entuziasmat de descrierea ideală a superiorului său.

– Vreau să cred că-i aşa, răspunse locotenentul Bronsfield, care nu se înflăcăra prea uşor. Din nefericire, ştirile directe din lumea lunară ne vor lipsi totdeauna.

– Iertare, domnule locotenent, zise aspirantul de marină, dar preşedintele Barbicane nu ne poate scrie?

Un hohot de ris întîmpină acest răspuns.

– Nu scrisori, reluă cu vioiciune tinărul. Administraţia poştelor n-are nimic a face aici.

– Poate administraţia liniilor telegrafice? întrebă ironic unul dintre ofiţeri.

– Cu atît mai puţin, răspunse aspirantul de marină, care nu se descuraja. Dar este foarte uşor să stabileşti o legătură grafică cu Pămîntul.

– Şi cum?

– Cu ajutorul telescopului din Long's Peak. Ştiţi că el aduce Luna la numai două leghe de Munţii Stîncoşi şi că permite să se vadă la suprafaţa sa obiectele avînd un diametru de nouă picioare. Ei bine! Ingenioşii noştri prieteni să construiască un alfabet uriaş. Să scrie cuvinte lungi de o sută de coţi şi propoziţii lungi de o leghe şi vor putea astfel să ne trimită ştirile lor.

Tinărul aspirant de marină, care nu era lipsit de oarecare imaginaţie, fu aplaudat zgomotos. Locotenentul Bronsfield recunoscu că ideea putea fi executată. El adăugă că prin trimiterea razelor luminoase, grupate în fascicole cu ajutorul oglinzilor parabolice, s-ar putea, de asemenea, să se stabilească comunicaţii directe; într-adevăr, aceste raze ar fi tot atît de vizibile pe suprafaţa lui Venus sau Marte, cum e planeta Neptun pentru Pămînt. El sfîrşi spunînd că punctele strălucitoare, deja observate pe planetele apropiate, puteau fi prea bine semnale făcute Pămîntului. Dar făcu observaţia că dacă, prin acest mijloc, se puteau avea noutăţi din lumea lunară, nu se puteau trimite din lumea terestră, decît dacă seleniţii ar avea la dispoziţia lor instrumente proprii pentru a face observaţii la mari distanţe.

– Evident, răspunse unul dintre ofiţeri, dar ce-au devenit călătorii, ce au făcut ei, ce-au văzut ei, iată deocamdată ceea ce trebuie să ne intereseze. Dealtfel, dacă experienţa a reuşit, ceea ce nu pun la îndoială, ea va reîncepe. Columbiadul mai este fixat în solul Floridei.

Prin urmare, nu rămine decît problema proiectilului şi a pulberii, şi de fiecare dată cînd Luna va trece la zenit, i se va putea trimite o încărcătură cu vizitatori.

– Este clar, răspunse locotenentul Bronsfield, că J.T. Maston va merge într-una din asemenea zile să-şi întîlnească bunii lui prieteni.

– Dacă vrea să mă ia, strigă aspirantul de marină, sînt gata să-l urmez!

– Oh! Amatorii nu vor lipsi, replică Bronsfield, şi dacă îi vom lăsa, jumătate din locuitorii Pămîntului vor zbura în curînd în Lună!

Această conversaţie între ofiţerii de pe Susquehanm continuă pînă la aproximativ ora unu noaptea. Nu s-ar putea spune ce sisteme ameţitoare, ce teorii tulburătoare fură emise de către aceste spirite înfierbîntate. După încercarea lui Barbicane, părea că nimic nu este cu neputinţă americanilor. Ei proiectau deja să expedieze nu numai o comisie de savanţi, dar o întreagă colonie spre ţărmurile selenite şi o întreagă armată cu infanterie, artilerie şi cavalerie, pentru a cuceri lumea lunară.

La ora unu dimineaţa, remorcarea sondei nu era încă isprăvită.

Mai rămîneau încă zece mu de picioare peste bord, ceea ce necesita o muncă de mai multe ore.

La ordinele comandantului, focurile fuseseră aprinse şi presiunea creştea. Susquehanm putea pleca în orice clipă.

În acel moment - era ora unu şi şaptesprezece mmute noaptea - locotenentul Bronsfield se pregătea să părăsească în cele din urmă cartul şi să se reîntoarcă în cabină, cînd atenţia sa fu atrasă de un şuierat îndepărtat şi cu totul neaşteptat.

Camarazii săi şi el crezură mai întîi că acest şuierat era produs de o pierdere de aburi, dar, ridicind capul, putură constata că acest zgomot venea dinspre straturile cele mai îndepărtate ale aerului.

Nu avură răgazul să se întrebe ce este, căci şuieratul dobîndi o intensitate cumplită şi deodată, în faţa ochilor lor uluiţi, apăru un bolid uriaş, aprins, datorită repeziciunii cursei sale, prin frecarea de straturile atmosferice.

Această masă arzîndă se mări sub privirile lor, se prăvăli cu zgomotul unui tunet asupra bompresului corvetei, pe care-l zdrobi pînă la etravă, şi se scufundă în valuri cu un vuiet asurzitor.

Cîteva picioare mai aproape, şi Susquehanna s-ar ti scufundat cu totul.

În acel moment, căpitanul Blomsberry se arătă pe jumătate îmbrăcat şi se repezi spre puntea din faţă spre care se grăbeau ofiţerii săi.

– Cu permisiunea dumneavoastră, domnilor, ce s-a întîmplat?

Îi întrebă el.

Şi aspirantul de marină, făcîndu-se, ca să zicem aşa, ecoul tuturor, strigă:

– Comandante, sînt «ei», s-au întors!

De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 20

De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 20

de Jules Verne

Biografie

Opera