De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 19

de Jules Verne

În timpul unei perioade destul de lungi, Barbicane, şi tovarăşii săi, muţi şi îngînduraţi, priviră această lume, pe care ei n-o văzuseră decît de la distanţă, îndepărtîndu-se de ea fără întoarcere. Poziţia proiectilului faţă de Lună era modificată, şi acum partea sa de jos era îndreptată spre Pămînt.

Această mişcare, constatată de Barbicane, îl surprinse. Dacă proiectilul trebuia să graviteze în jurul satelitului urmînd o orbită eliptică, pentru ce nu i-ar prezenta partea sa cea mai grea, cum face Luna faţă de Pămînt? Se alia aici un punct obscur.

Observînd mersul proiectilului, se putea recunoaşte că el urma, îndepărtîndu-se de Lună, o curbă analogă cu aceea pe care o trasase apropiindu-se. El descria, aşadar, o elipsă foarte alungită, care se va întinde probabil pînă lâ punctul de egală atracţie, acolo unde se anulează influenţele Pămîntului şi ale satelitului său.

Aceasta fu concluzia lui Barbicane, trasă în mod just din faptele observate, convingere pe care cei doi prieteni ai săi o împărtăşiră şi ei.

– Şi, aruncaţi în acest punct mort, ce vom face? întrebă Michel Ardan.

– Ne aşteaptă necunoscutul! răspunse Barbicane.

– Dar se pot face ipoteze, presupun?

– Două, răspunse Barbicane. Ori viteza proiectilului va fi insuficientă şi atunci va rămîne veşnic nemişcat pe această linie a dublei atracţii...

– Îmi place mai mult cealaltă ipoteză, oricare ar fi ea, replică Michel.

– Ori viteza va fi suficientă, reluă Barbicane,şi îşi va relua traseul său eliptic, pentru a gravita veşnic în jurul astrului nopţilor.

– Situaţie puţin consolatoare, zise Michel. Să trecem la etapa de umili servitori ai Lunii, pe care noi sîntem obişnuiţi s-o considerăm ca pe o slujitoare! lată viitorul care ne aşteaptă.

Nici Barbicane, nici Nicholl nu răspunseră.

– Tăceţi? reluă nerăbdătorul Michel.

– N-am nimic de răspuns, zise Nicholl.

– Nu putem încerca, prin urmare, nimic?

– Nu, răspunse Barbicane. Pretinzi oare să luptăm contra imposibilului?

– De ce nu? Un francez şi doi americani să dea înapoi în faţa unui asemenea cuvînt?

– Dar ce vrei să faci?

– Să stăpînesc această mişcare care ne duce cu sine!

– S-o stăpîneşti?

– Da, reluă Michel, însufleţindu-se. S-o domolim sau s-o modificăm, s-o folosim, în sfîrşit, pentru îndeplinirea proiectelor noastre.

– Şi cum?

– Asta vă priveşte! Dacă artileriştii nu sînt stăpîni pe ghiulelele lor, nu mai sînt artilerişti. Dacă proiectilul îi comandă tunarului, trebuie băgat, în locul său, tunarul în tun! Grozavi savanţi, într-adevăr! la te uită la ei, că nu mai ştiu ce să facă, după ce m-au indus...

– Indus!... Strigară Barbicane şi Nicholl! Indus! Ce înţelegi prin asta?

– Nici un fel de învinuire! zise Michel. Nu mă plîng! Plimbarea-mi place! Cît despre proiectil, mă simt bine în el! Dar să facem tot ceea ce este omeneşte posibil ca să cădem într-un oarecare loc, dacă nu pe Lună.

– Nu vrem nici noi altceva, scumpul meu Michel, răspunse Barbicane, dar mijloacele ne lipsesc.

– Nu putem modifica mişcarea proiectilului?

– Nu.

– Nici să-i micşorăm viteza?

– Nu.

– Nici chiar uşurîndu-l cum se uşurează o corabie prea încărcată?

– Ce-ai vrea să arunci? zise Nicholl. Noi nu avem la ce să renunţăm. Şi, dealtfel, mi se pare că proiectilul uşurat va merge mai repede.

– Mai puţin repede, zise Michel.

– Ba, mai repede, replică Nicholl.

– Nici mai repede, nici mai încet, răspunse Barbicane pentru a-i pune pe cei doi prieteni de acord, căci noi plutim în vid, unde nu se mai poate ţine seama de greutatea specifică.

– Ei bine, strigă Michel Ardan cu un glas ferm, nu există decît un singur lucru de făcut.

– Care anume? întrebă Nicholl.

– Să mincăm, răspunse cu calm, curajosul francez, care venea totdeauna cu această soluţie în cele mai dificile împrejurări.

Într-adevăr, dacă această operaţiune nu trebuia să aibă nici o influenţă asupra direcţiei proiectilului, se putea încerca, fară vreun neajuns şi chiar cu succes, din punctul de vedere al stomacului. Era clar, acest Michel nu avea decît idei bune.

Se mîncă, aşadar, la ora două dimineaţa, dar ora contează mai puţin. Michel servi meniul său obişnuit, încununat de plăcuta sticlă scoasă din pivniţa sa secretă. Dacă nici acum ideile nu li s-ar fi urcat la cap, însemna că acest Chambertin din 1863 nu era bun de nimic.

După ce terminară cu masa, observaţiile reîncepură.

În jurul proiectilului se menţinuseră la o distanţă invariabilă obiectele care fuseseră aruncate afară. În mod limpede, ghiuleaua, în mişcarea sa de translaţie în jurul Lunii, nu traversase nici o atmosferă, căci greutatea specifică a acestor diferite obiecte ar fi schimbat mersul lor relativ.

Dinspre sferoidul terestru nu se vedea nimic. Pămîntul nu număra decît o zi, fiind în faza nouă în ajun, la miezul nopţii, şi trebuiau să se scurgă încă două zile înainte ca secera lui, eliberată de razele solare, să vină să servească drept orologiu seleniţilor, pentru că, în mişcarea sa de rotaţie, fiecare din punctele sale trece totdeauna la fiecare douăzeci şi patru de ore pe la acelaşi meridian al Lunii.

Dinspre Lună, spectacolul era diferit. Astrul strălucea în toată splendoarea lui, în mijlocul nenumăratelor constelaţii cărora razele sale nu puteau să le tulbure puritatea. Pe disc, cîmpiile îşi reluau acea culoare întunecată care se vedea de pe Pămînt. Restul nimbului rămînea strălucitor şi, în mijlocul acestei străluciri generale, Tycho se desprindea întocmai ca un Soare.

Barbicane nu putea să stabilească în nici un fel viteza proiectilului, dar raţionamentul îi demonstra că această viteză trebuia treptat_ să scadă, în conformitate cu legile mecanicii raţionale.

Într-adevăr, admiţînd că proiectilul va descrie o orbită în jurul Lunii, această orbită va fi în mod necesar eliptică. Ştiinţa dovedeşte că astfel trebuie să fie. Nici un mobil, care circulă în jurul unui corp dotat cu atracţie, nu se abate de la această lege. Toate orbitele descrise în spaţiu sînt eliptice, acelea ale sateliţilor în jurul planetelor, ale planetelor în jurul Soarelui, a Soarelui în jurul astrului necunoscut care-i serveşte de pivot central. Pentru ce proiectilul Gun-Clubului ar scăpa acestei reguli naturale?

Or, în orbitele eliptice, corpul avînd putere de atracţie ocupă totdeauna unul din focarele elipsei. Satelitul se găseşte, prin urmare, o dată mai apropiat şi altă dată mai depărtat de astrul în jurul căruia el gravitează. Atunci cînd Pămîntul este mai în vecinătatea Soarelui, el este la periheliul său; şi la apheliu, cînd este mai depărtat. Atunci cînd este vorba despre Lună, ea este mai aproape de Pămînt la perigeul său şi mai depărtată la apogeul său. Pentru a folosi expresiile analoge cu care se va îmbogăţi limba astronomilor, dacă proiectilul rămîne în stare de satelit al Lunii, va trebui să se spună că el se găseşte la «aposelena» sa în punctul cel mai îndepărtat, şi la «periselena» sa, în punctul cel mai apropiat.

În acest ultim caz, proiectilul trebuia să atingă maximum de viteză, în primul caz, minimum. Or, el mergea, în mod precis, spre punctul său aposelenitic şi Barbicane avea dreptate să creadă că viteza sa va descreşte pînă-n acest punct, pentru a creşte puţin cîte puţin, pe măsură ce se va apropia de Lună. Această viteză va ajunge în mod absolut nulă, dacă acest punct se confundă cu acela al atracţiei egale.

Barbicane studia urmările acestor diferite situaţii şi căuta ce avantaj ar putea trage, cînd fu brusc întrerupt de un strigăt al lui Michel Ardan.

– Mii de draci! strigă Michel. Trebuie să recunosc că sîntem nişte netoţi!

– Nu zic nu, răspunse Barbicane, dar pentru ce?

– Pentru că avem un mijloc foarte simplu de a încetini această viteză care ne îndepărtează de Lună şi că nu-l folosim.

– Şi care este acest mijloc?

– De-a utiliza forţa de recul cuprinsă în rachetele noastre.

– Aşa-i! zise Nicholl.

– Nu am utilizat încă această forţă, răspunse Barbicane, este adevărat, dar o vom utiliza.

– Cînd? întrebă Michel.

– Cînd va sosi clipa. Remarcaţi, dragi prieteni, că în poziţia ocupată de proiectil, poziţie încă oblică în raport cu discul lunar, rachetele noastre, modificîndu-şi direcţia, s-ar putea să-l îndepărteze în loc să-l apropie de Lună. Or, voi ţineţi cu tot dinadinsul să ajungeţi pe Lună, nu-i aşa?

– Neapărat, răspunse Michel.

– Atunci aşteptaţi. Printr-o inexplicabilă influenţă, proiectilul ţine să rămînă cu partea sa de jos spre Pămînt. Este probabil că, la punctul de atracţie^ egală, pălăria sa conică se va îndrepta în mod riguros spre Lună. În acea clipă se poate spera că viteza sa va fi nulă.

Acesta va fi momentul de a acţiona şi, cu ajutorul rachetelor, poate vom reuşi să producem o cădere directă pe suprafaţa discului lunar.

– Bravo! făcu Michel.

– Ceea ce noi nu am făcut, ceea ce n-am putut face la prima noastră trecere prin punctul mort, pentru că proiectilul era încă antrenat de o viteză prea mare.

– Bine judecat, zise Nicholl.

– Să aşteptăm cu răbdare, reluă Barbicane. Să punem toate şansele de partea noastră şi, după ce am deznădăjduit atît, îmi place să cred că ne vom atinge ţinta.

Această concluzie provocă multe hip-uri şi urale din partea lui Michel Ardan. Şi nici unul dintre aceşti nebuni curajoşi nu-şi amintea de întrebarea la care ei înşişi răspunseseră negativ: Nu! Luna nu era locuită.

Nu! Luna nu era, probabil, locuibilă! Şi totuşi, ei vor încerca totul pentru a ajunge acolo!

O singură problemă mai rămînea de rezolvat! în ce moment precis proiectilul va atinge acest punct de atracţie egală, unde călătorii vor risca totul?

Pentru a calcula acest moment cu aproximaţie de cîteva secunde, Barbicane n-avea decît să apeleze la notele sale de călătorie şi să calculeze diferitele înălţimi luate de pe paralelele lunare.

Astfel, timpul folosit pentru a străbate distanţa cuprinsă între punctul mort şi polul sud trebuia să fie egal cu distanţa care desparte polul nord de punctul mort. Orele reprezentînd timpul străbătut fuseseră notate cu atenţie şi calculul devenea uşor.

Barbicane găsi că acest punct va fi atins de proiectil la ora unu, în noaptea de şapte spre opt decembrie. Or, în acest moment era ora trei, în noaptea de şase spre şapte decembrie. Prin urmare, dacă nimic nu tulbura mersul său, proiectilul va atinge punctul dorit în douăzeci şi două de ore.

Rachetele fuseseră aşezate iniţial pentru a încetini căderea proiectilului pe Lună, şi acum curajoşii voiau să le folosească pentru a produce un efect cu totul contrar. Oricum, ele erau gata şi nu mai era altceva de făcut decît să aştepte momentul să le aprindă.

– Pentru că n-avem nimic de făcut, zise Nicholl, eu vă fac o propunere.

– Care? întrebă Barbicane.

– Propun să dormim.

– Ei, asta-i! Nu mai spune! strigă Michel Ardan.

– Au trecut patruzeci de ore de cînd n-am închis ochii, zise Nicholl.

Cîteva ore de somn ne vor reda puterile.

– Niciodată! replică Michel.

– Bine, reluă Nicholl. Fiecare să facă după placul său! Eu mă culc.

Şi întinzîndu-se pe divan, Nicholl nu întîrzie să sforăie, precum o ghiulea de patruzeci şi opt.

– Acest Nicholl este plin de bun-simţ, zise curînd Barbicane. Am să-l imit.

După cîteva clipe, el susţinea cu basul său continuu baritonul căpitanului.

– Hotărît, zise Michel Ardan, cînd se văzu singur, că aceşti oameni practici au cîteodată idei potrivite.

Şi, cu lungile-i picioare întinse, cu braţele sale mari îndoite sub cap, Michel adormi la rîndul său.

Dar acest somn nu putea să fie nici de durată, nici liniştit. Prea multe griji se perindau prin mintea acestor trei oameni şi după cîteva ore, spre şapte dimineaţa, toţi trei erau în picioare, în aceeaşi clipă.

Proiectilul se îndepărta mereu de Lună, înclinînd din ce în ce mai mult spre ea partea sa conică. Fenomen inexplicabil pînă aici, dar care servea în mod fericit intenţiilor lui Barbicane.

Încă şaptesprezece ore şi clipa de-a acţiona va sosi.

Această zi păru lungă. Oricît de curajoşi ar fi fost, călătorii se simţeau puternic emoţionaţi de apropierea acestui moment în care va trebui să se decidă totul: sau căderea lor spre Lună sau veşnica încătuşare pe o orbită permanentă. Ei numărară aşadar orele, care treceau prea încet după părerea lor. Barbicane şi Nicholl adînciţi cu încăpăţînare în calcule, Michel umblînd încoace şi încolo între pereţii strimţi şi contemplînd cu un ochi lacom Luna nepăsătoare.

Uneori, amintiri de pe Pămînt treceau fulgerător prin mintea lor. Ei îi revedeau pe prietenii de la Gun-Club şi mai ales pe J.T. Maston, cel mai drag dintre toţi. În acest moment, onorabilul secretar trebuie că ocupa postul său în Munţii Stîncoşi. Dacă ar zări proiectilul în oglinda uriaşului său telescop, ce-ar gîndi? După ce l-ar fi văzut dispărînd pe după polul sud al Lunii, l-ar vedea reapărînd pe la polul nord! Era, prin urmare, satelitul unui satelit! J.T. Maston lansase oare în lume această veste neaşteptată? Era acesta, aşadar, deznodămîntul marii experienţe?

Totuşi, ziua trecu fară nici o întîmplare. Miezul nopţii terestre sosi. Începea ziua de opt decembrie. Încă o oră şi punctul de egală atracţie va fi atins. Ce viteză însufleţea atunci proiectilul? Nu putea fi evaluată. Dar nici o eroare nu putea să se strecoare în calculele lui Barbicane. La ora unu noaptea, această viteză trebuia să fie şi va fi nulă.

Un alt fenomen trebuia, dealtfel, să însemneze punctul de oprire al proiectilului pe linia neutră. În acest loc, cele două atracţii, terestră şi lunară, vor fi anulate. Obiectele nu vor mai «cîntări». Acest fapt neobişnuit, care îl surprinsese pe Barbicane şi prietenii săi la ducere, trebuia să se producă la întoarcere în aceleaşi condiţii. În această clipă precisă trebuiau să acţioneze.

Deja pălăria conică a proiectilului era simţitor întoarsă spre Lună. El se prezenta în aşa fel, încît se putea folosi tot reculul produs de declanşarea aparatelor fuzante. Şansele se arătau, prin urmare, de partea călătorilor. Dacă viteza proiectilului era în mod absolut anulata în acest punct mort, o mişcare determinată spre Lună ar fi fost suficientă, oricît de uşoară ar fi fost, pentru a cauza căderea sa.

– Este ora unu fară cinci, zise Nicholl.

– Totul este gata, răspunse Michel Ardan, îndreptînd un fitil pregătit spre flacăra gazului.

– Aşteaptă, zise Barbicane, ţinîndu-şi cronometrul în mînă.

În acest moment, greutatea nu mai producea nici un efect. Călătorii simţeau în ei înşişi această dispariţie completă. Erau foarte aproape de punctul neutru, dacă nu-l şi atinseseră.

– Ora unu! spuse Barbicane.

Michel Ardan apropie fitilul aprins de un artificiu care punea rachetele în imediată legătură. Nici o detunătură nu se auzi înăuntru, căci aerul lipsea. Dar, prin hublouri, Barbicane zări o ţîşnitură prelungă, a cărei aprindere se stinse curînd.

Proiectilul suferi o oarecare zdruncinătură, care fu puternic resimţită în interior.

Cei trei prieteni priveau, ascultau, fară să vorbească, abia îndrăzneau să respire. Li s-ar fi putut auzi bătînd inima în această linişte absolută.

– Cădem? întrebă în sfirşit Michel Ardan.

– Nu, răspunse Nicholl, pentru că partea de jos a proiectilului nu^ se întoarce spre discul lunar.

În acest moment, Barbicane, părăsind geamul hublourilor, se întoarse spre cei doi însoţitori ai săi. Era foarte palid, cu fruntea încruntată, cu buzele strînse.

– Cădem! zise el.

– Ah! strigă Michel Ardan. Spre Lună?

– Spre Pămînt! răspunse Barbicane.

– Drace! strigă Michel Ardan, şi adăugă filozofic: Bun. Intrînd în acest proiectil, bănuiam că nu ne va fi uşor să ieşim din el!

Într-adevăr, această cădere groaznică începea. Viteza păstrată de proiectil îl dusese dincolo de punctul mort. Explozia rachetelor nu-l putuse împiedica. Această viteză care, la dus, antrenase proiectilul în afara liniei neutre, îl antrena şi la întoarcere. Fizica voia ca, în orbita sa eliptică, proiectilul să treacă iarăşi prin toate punctele prin care trecuse.

Era o cădere înspăimîntâtoare, de la o înălţime de şaptezeci şi opt de mii de leghe şi nici un resort n-ar fi putut s-o micşoreze. Conform legilor balisticii, proiectilul trebuia să lovească Pămîntul cu o viteză egală cu aceea care îl însufleţise la ieşirea din Columbiad, o viteză de «şasesprezece mii de metri în ultima secundă».

Şi pentru a oferi o cifră de comparaţie, s-a calculat că un obiect aruncat de la înălţimea turnurilor catedralei Notre-Dame, a cărei înălţime nu-i decît de două sute picioare, ajunge pe pavaj cu o viteză de o sută douăzeci leglie pe oră. Aici, proiectilul trebuia să lovească Pămîntul cu o viteză de cincizeci şi şapte de mii şase sute leghe pe oră.

– Sîntem pierduţi, spuse cu răceală Nicholl.

– Ei bine, dacă murim, răspunse Barbicane cu un fel de entuziasm patetic, rezultatul călătoriei noastre se va lărgi admirabil. Pe lumea cealaltă, sufletul nu va avea nevoie, pentru a şti, nici de maşini, nici de unelte! Se va identifica cu veşnica înţelepciune.

– Într-adevăr, replică Michel Ardan, lumea cealaltă în întregime ne poate consola pentru acest minuscul astru ce se cheamă Luna!

Barbicane îşi încrucişă braţele pe piept într-o mişcare de sublimă resemnare.

– Facă-se voia Cerului! zise el.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!