De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 12

de Jules Verne

Direcţia pe care o urma proiectilul, după cum s-a mai spus, îl atrăgea spre emisfera nordică a Lunii. Călătorii erau departe de punctul central pe care ei ar fi trebuit să-l atingă, dacă traiectoria lor n-ar fi suferit o deviaţie de necorectat.

Era ora douăsprezece şi jumătate noaptea. Barbicane evaluă atunci distanţa proiectilului la o mie patru sute de km, distanţă puţin mai mare decît lungimea razei lunare şi care trebuia să se micşoreze pe măsură ce el ar fi avansat spre polul nord. Proiectilul se găsea atunci nu în dreptul ecuatorului, ci de-a curmezişul celei de-a zecea paralele, şi de la această latitudine, notată cu atenţie pe hartă, Barbicane şi cei doi tovarăşi de călătorie ai săi putură observa Luna în condiţiile cele mai bune.

Într-adevăr, prin folosirea lunetelor, această distanţă de o mie patru sute de km era redusă la patrusprezece, cam trei leghe şi jumătate. Telescopul de pe Munţii Stîncoşi apropia mai mult Luna, dar atmosfera terestră micşora foarte mult puterea sa optică. Încît,

Barbicane, instalat în proiectilul său, cu luneta la ochi, vedea deja oarecare detalii, aproape imperceptibile observatorilor de pe Pămînt.

– Dragii mei prieteni, zise atunci preşedintele cu o voce gravă, nu ştiu unde mergem, nu ştiu dacă vom revedea vreodată globul pămîntesc. Cu toate acestea, să procedăm ca şi cum aceste lucrări vor trebui să servească într-o zi semenilor noştri. Să avem gîndul eliberat de orice grijă. Sîntem astronomi. Acest proiectil este un cabinet al Observatorului din Cambridge, transportat în spaţiu. Deci, să observăm.

Acestea fiind zise, munca începu cu o precizie foarte mare şi ea reproducea în mod fidel diversele aspecte ale Lunii la distanţele diferite pe care proiectilul le ocupa în raport cu acest astru.

În timp ce proiectilul se găsea deasupra paralelei a zecea nordice, el părea că urmează riguros al douăzecilea grad longitudine estică.

Aici este cazul unei remarci importante în privinţa hărţii care servea la facerea observaţiilor. Pe hărţile selenografice unde, pe motivul răsturnării obiectelor de către lunete, sudul este sus şi nordul jos, ar părea normal ca, în urma acestei inversări, estul să fie aşezat în stînga şi vestul în dreapta. Totuşi nu este aşa. Dacă harta era întoarsă şi prezenta Luna aşa cum ea se oferă privirilor noastre, estul ar fi în stînga şi vestul în dreapta, contrar a ceea ce există în hărţile terestre. Iată explicaţia acestei anomalii. Observatorii situaţi în emisfera boreală, în Europa, dacă vrem, zăresc Luna la sud în raport cu ei. Cînd o studiază, ei sînt întorşi cu spatele la nord, poziţie inversă aceleia pe care o ocupă cînd observă o hartă terestră. Pentru că se întorc cu spatele la nord, estul se găseşte în stînga lor şi vestul în dreapta lor. Pentru observatorii situaţi în emisfera australă, în Patagonia, de exemplu, vestul Lunii va fi în mod cert în stînga lor şi estul în dreapta lor, fiindcă sudul este în spatele lor.

Iată explicaţia acestei răsturnări aparente a celor două puncte cardinale, şi trebuie ţinut seama de ea pentru a urmări observaţiile preşedintelui Barbicane.

Ajutaţi de «Mapa selenografică» a lui Beer şi Moedler, călătorii puteau fără ezitare să recunoască porţiunea din disc încadrată în cîmpul vizual al lunetei.

– Ce vedem noi în acest moment? întrebă Michel.

– Partea nordică a Mării Norilor, răspunse Barbicane. Sîntem prea depărtaţi pentru a-i recunoaşte natura. Aceste cîmpii sînt alcătuite oare din nisipuri aride, aşa cum susţineau primii astronomi?

Nu sînt decît nişte păduri imense, după părerea lui Waren de la Rue, care atribuie Lunii o atmosferă foarte joasă dar foarte densă, ceea ce noi vom şti mai tîrziu? Să nu afirmăm nimic înainte de a fi în drept să afirmăm.

Marea Norilor este destul de nesigur delimitată pe hărţi. Se presupune că această întinsă cîmpie este presărată cu blocuri de lavă aruncată de vulcanii vecini din partea sa dreaptă, Ptolomeu, Purbach, Arzachel. Dar proiectilul avansa şi se apropia simţitor şi în curînd apărură piscurile care închid această mare la limita sa dinspre nord. În faţă se ridica un munte strălucitor, de toată frumuseţea, a cărui creastă părea pierdută în erupţia razelor solare.

– Ce este? întrebă Michel.

– Copernic, răspunse Barbicane.

– Să-l vedem pe Copernic.

Acest munte, situat la 9° latitudine nordică şi 20° longitudine estică, se ridică la o înălţime de trei mii patru sute treizeci şi opt metri deasupra nivelului suprafeţei Lunii. Este foarte vizibil de pe Pămînt şi astronomii pot să-l studieze la perfecţie, mai cu seamă în timpul fazei cuprinse între ultimul pătrar şi Lună nouă, pentru că atunci umbrele se proiectează timp îndelungat de la est spre vest şi permit să se măsoare înălţimile sale.

Acest Copernic formează sistemul luminos cel mai important al discului, după Tycho, situat în emisfera meridională. El se ridică solitar, ca un far gigantic pe această porţiune a Mării Norilor, care se învecinează cu Marea Furtunilor şi luminează cu o strălucire splendidă două oceane deodată. Era un spectacol unic format de aceste dîre lungi luminoase, atît de orbitoare în timpul Lunii pline şi care, depăşind la nord lanţurile învecinate, vin să se stingă pînă în Marea Ploilor. La unu noaptea, ora de pe Pămînt, proiectilul, ca un balon transportat în spaţiu, domina acest munte superb.

Barbicane putu recunoaşte cu exactitate principalele sale dispuneri. Copernic făcea parte din seria de munţi inelari de prim ordin, în împărţirea marilor circuri. La fel ca şi Kepler şi Aristarc, care dominau Oceanul Furtunilor el apărea uneori ca un punct strălucitor într-o lumină difuză şi fu luat drept un vulcan în activitate. Dar nu este decît un vulcan stins, ca toţi cei de pe această faţă a Lunii. Circumvoluţiunea sa prezenta un diametru de douăzeci şi două de leghe, aproximativ. Luneta îi descoperea urme de stratificări produse de erupţii succesive şi împrejurimile păreau presărate cu rămăşiţe vulcanice, din care unele se zăreau încă în interiorul craterului.

– Există, zise Barbicane, mai multe feluri de circuri la suprafaţa Lunii şi este uşor de văzut că şi Copernic aparţine genului luminos. Dacă noi am fi mai aproape, am observa conurile care se ridică în sus din interior şi care altădată au fost tot atîtea guri eruptive. O dispunere curioasă şi fără excepţie pe discul lunar este că suprafaţa interioară a acestor circuri este cu mult mai joasă decît planul exterior, contrar formei pe care o prezintă craterele pămînteşti. Aşadar, curbura generală a fundului tuturor acestor circuri dă o sferă de un diametru inferior celui al Lunii.

– Şi de ce această aşezare specială? întrebă Nicholl.

– Nu se ştie, răspunse Barbicane.

– Ce strălucire măreaţă! repeta Michel. Îmi imaginez cu greu că s-ar putea vedea un spectacol mai frumos.

– Ce-ai spune, aşadar, răspunse Barbicane, dacă peripeţiile călătoriei noastre ne-ar duce spre emisfera sudică?

– Ei bine! Aş zice că e şi mai frumos! replică Michel Ardan.

În acest moment, proiectilul domina circul, perpendicular. Circumvoluţia lui Copernic forma un cerc aproape perfect şi meterezele sale, foarte abrupte, se distingeau limpede. Se observa chiar o dublă împrejmuire inelară. De jur împrejur se întindea o cîmpie ce bătea în cenuşiu, cu un aspect sălbatic, pe care reliefurile se desluşeau galbene. În fundul circului, ca închise într-un sipet, sclipiră,o clipă,două sau trei conuri eruptive, asemănătoare cu uriaşe pietre nestemate. Spre nord, meterezele erau mai coborîte, printr-o depresiune care probabil dădea în interiorul craterului.

Trecînd pe deasupra cîmpiei din apropiere, Barbicane putu nota un mare număr de munţi puţin importanţi şi printre ei un mic munte inelar numit Gay-Lussac, a cărui lungime măsura douăzeci şi trei de km. Spre sud, cîmpia se arăta foarte plată, fără vreo ridicătură, fără vreo proeminenţă a solului. Spre nord, din contra, pînă la locul unde ea se învecina cu Oceanul Furtunilor, era ca o suprafaţă lichidă agitată de un uragan, ale cărei ridicături şi adîncituri arătau ca o succesiune de lame încremenite deodată.

Pe tot acest ansamblu şi în toate direcţiile se răspîndeau dîre luminoase care se adunau pe piscul lui Copernic. Unele aveau o lărgime de treizeci de km, pe o lungime de neevaluat.

Călătorii discutau originea acestor raze stranii, dar, ca şi observatorii tereştri, ei nu puteau să le determine natura.

– De ce, zicea Nicholl, aceste raze n-ar fi pur şi simplu versantul celălalt al munţilor, care reflectă mai viu lumina Soarelui?

– Nu, răspunse Barbicane, dacă era aşa, în anumite condiţii ale Lunii, aceste creste ar proiecta umbrele. Or, ele nu le proiectează.

Într-adevăr, razele nu apăreau decît în perioada cînd astrul zilei se afla în opoziţie cu Luna şi ele dispăreau în clipa cînd razele Soarelui deveneau oblice.

– Dar ce s-a imaginat pentru a explica aceste dîre de lumină, întrebă Michel, căci eu nu pot crede că savanţii stau vreodată prost cu explicaţiile.

– Da, răspunse Barbicane, Herschell a formulat o părere, dar nu îndrăznea s-o afirme.

– Nu contează. Care este această părere?

– El gîndea că aceste raze trebuiau să fie curente de lavă răcite, care străluceau cînd le bătea Soarele. Poate fi aşa, dar nimic nu-i mai puţin sigur. Dealtfel, dacă vom trece aproape de Tycho, vom fi mai bine plasaţi pentru a recunoaşte cauza acestei străluciri.

– Ştiţi voi, dragi prieteni, cu ce seamănă această cîmpie văzută de la înălţimea unde sîntem acum? zise Michel.

– Nu, răspunse Nicholl.

– Ei bine, cu toate aceste bucăţi de lavă alungite ca nişte fusuri, ea seamănă cu un imens joc de maroco, cu beţişoarele aruncate talmeşbalmeş. Nu lipseşte decît un cîrlig pentru a le trage unul cîte unul.

– Fii serios, zise Barbicane.

– Să fim serioşi, replică cu calm Michel, şi în loc de beţişoare de maroco, să zicem că-s oseminte. Această cîmpie n-ar fi atunci decît un imens morman de oseminte în care s-ar odihni rămăşiţele muritoare a mii de generaţii ce s-au stins. Îţi place mai mult această comparaţie de efect?

– Una-i mai brează ca alta, replică Barbicane.

– Drace! Eşti cam greu de mulţumit! răspunse Michel.

– Preacinstitul meu prieten, reluă pozitivistul Barbicane, ce contează să ştim cu ce seamănă, din moment ce nu ştim ce anume este?

– Bine zis! strigă Michel. Asta mă învaţă minte să nu mai discut cu savanţii.

Între timp, proiectilul înainta cu o viteză aproape uniformă, apropiindu-se de discul lunar. Călătorii, după cum e lesne de imaginat, nu intenţionau să-şi ia o clipă de răgaz Fiecare minut schimba peisajul care fugea sub ochii lor. Spre ora unu şi jumătate dimineaţa ei întrezăriră piscurile unui alt munte. Barbicane, cercetînd harta, recunoscu muntele Eratostene.

Era un munte inelar înalt de patru mii cinci sute de metri, unul din acele circuri atît de numeroase pe satelit. Şi, în legătură cu aceasta, Barbicane îşi informă prietenii despre ciudata părere a lui Kepler asupra formării acestor circuri. Potrivit celor susţinute de celebrul matematician, aceste cavităţi în formă de crater fuseseră săpate de mîna oamenilor.

– Cu ce intenţie? întrebă Nicholl.

– Cu o intenţie foarte naturală, răspunse Barbicane. Seleniţii ar fi executat aceste imense lucrări şi ar fi săpat aceste uriaşe găuri pentru a se refugia şi a se feri de razele solare care îi lovesc timp de cincisprezece zile continuu.

– Nu-s proşti' seleniţii! zise Michel.

– Neobişnuită idee! răspunse Nicholl. Dar, probabil, Kepler nu cunoştea adevăratele dimensiuni ale acestor circuri, căci, pentru a le săpa, ar fi fost necesară o muncă titanică, imposibil de executat de către seleniţi.

– De ce, dacă greutatea la suprafaţa Lunii este de şase ori mai mică decît pe Pămînt? zise Michel.

– Dar dacă seleniţii sînt de şase ori mai mici? replică Nicholl.

– Şi dacă nu există seleniţi! adăugă Barbicane.

Ceea ce încheie discuţia.

În curînd Eratostene dispăru la orizont, fară ca proiectilul să fie suficient de aproape pentru a permite o observaţie mai precisă. Acest munte separa Apeninii de Carpaţi.

În orografia lunară se disting cîteva lanţuri de munţi care sînt îndeosebi răspîndiţi în emisfera nordică. Cîţiva, totuşi, ocupă oarecare porţiuni în emisfera sudică.

Iată tabloul acestor diverse lanţuri, indicate de la sud la nord, cu latitudinea şi înălţimea lor raportate la cele mai înalte vîrfuri:

Munţii: Doerfel 84° latitudine S 7603 metri

Munţii: Leibnitz 65° latitudine S 7600 metri

Munţii: Rook 20° la 30° latitudine S 1600 metri

Munţii: Altai 17° la 28° latitudine S 4047 metri

Munţii: Cordilieri 10° la 20° latitudine S 3898 metri

Munţii: Pirinei 8° la 18° latitudine S 3631 metri

Munţii: Ural 5° la 13 latitudine S 838 metri

Munţii: Alembert 4° la 10° latitudine S 5847 metri

Munţii: Hoemus 8° la 21° latitudine N 2021 metri

Munţii: Carpaţi 15° la 19° latitudine N 1939 metri

Munţii: Apenini 14° la 27° latitudine N 5501 metri

Munţii: Taurus 21° la 28° latitudine N 2746 metri

Munţii: Rif 25° la 33° latitudine N 4171 metri

Munţii: Hercinici 17° la 29° latitudine N 1170 metri

Munţii: Caucaz 32° la 41° latitudine N 5567 metri

Munţii: Alpi 42° la 49° latitudine N 3617 metri

Din aceste diverse lanţuri, cel mai important este acela al Apeninilor, a cărui întindere este de o sută cincizeci de leghe, întindere inferioară, totuşi, celei a marilor mişcări orografice ale Pămîntului. Apeninii se întind de-a lungul ţărmului de răsărit al Mării Ploilor şi se continuă la nord cu Carpaţii, al căror profil măsoară aproximativ o sută de leghe.

Călătorii nu putură să întrevadă piscurile acestor Apenini care se conturau începînd de la 10° longitudine vestică pînă la 16° longitudine estică, dar lanţul Carpaţilor se întindea sub privirile lor dr la 18°-30° longitudine estică şi ei putură să-i observe aşezarea.

O ipostază li se păru foarte justificată. Văzînd acest lanţ al Carpaţilor întrerupt ici-colo de forme circulare şi dominat de piscuri, ajunseră la concluzia că el forma altădată circuri importante. Aceste inele de munţi fuseseră în parte frînte de vasta revărsare de ape căreia i se datorează Marea Ploilor. Aceşti Carpaţi erau atunci, prin aspectul lor, ceea ce ar fi circurile lui Purbach, Arzachel şi Ptolomeu, dacă un cataclism ar dărîma întăriturile lor din stînga şi le-ar transforma într-un lanţ continuu. Ei prezintă o înălţime mijlocie de trei mii două sute de metri, înălţime comparabilă cu aceea a unor puncte din Pirinei, cu pasul Pineda. Pantele lor sudice coborau brusc spre imensa Mare a Ploilor.

Către ora două dimineaţa, Barbicane se găsea la înălţimea celei de-a douăzecea paralele lunare, nu departe de acest mic munte, înalt de o mie cinci sute cincizeci şi nouă metri, care poartă numele de

Pythias. Distanţa proiectilului faţă de Lună nu era decît de o mie două sute km, redusă la trei leghe cu ajutorul lunetelor.

Mare Imbrium se întindea sub ochii călătorilor ca o imensă depresiune ale cărei detalii erau încă puţin vizibile. Mai spre ei, în stînga, se înălţa muntele Lambert, a cărui altitudine este apreciată la o mie opt sute treisprezece metri, şi, mai departe, la marginea Oceanului Furtunilor, la 23° latitudine nordică şi 29° longitudine estică, strălucea luminosul munte Euler. Acest munte, înalt de numai o mie opt sute cincisprezece metri deasupra nivelului Lunii, fusese obiectul unei interesante lucrări a astronomului Schroeter. Acest savant, căutînd să afle originea munţilor de pe Lună, se întrebase dacă volumul craterului era întotdeauna simţitor egal cu volumul întăriturilor care-l împrejmuiau. Or, acest raport exista în general şi Schroeter ajunse la concluzia că o singură erupţie a materiilor vulcanice fusese suficientă pentru a forma meterezele, căci erupţiile succesive ar fi stricat acest raport. Singur muntele Euler dezminţea această lege generală şi necesitase pentru formarea sa mai multe erupţii succesive, deoarece volumul cavităţii sale era dublu faţă de acela al împrejmuirii sale.

Toate aceste ipoteze erau îngăduite astronomilor tereştri fiindcă instrumentele lor serveau într-un mod incomplet. Însă Barbicane nu voia să se mai mulţumească cu atît şi, văzînd că proiectilul său se apropia din ce în ce mai mult de discul lunar, el nu deznădăjduia: chiar dacă nu-l va putea atinge, va surprinde Cel puţin tainele formării sale.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!