De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 17

de Jules Verne

La ora şase seara, proiectilul trecea pe la polul sud, la mai puţin de şasezeci de kilometri. Distanţă egală cu aceea cu care el se apropiase de polul nord. Curba eliptică se desena, aşadar, în mod riguros.

În acest moment, călătorii reintrau în binefăcătoarea revărsare a razelor solare. Ei revedeau acele stele care se mişcau cu încetineală de la est spre vest. Astrul luminos fu salutat cu urale întreite. Odată cu lumina, el trimitea şi căldura sa, care pătrunse în curînd prin pereţii de metal. Geamurile îşi recăpătară transparenţa lor obişnuită, stratul de gheaţă se topi ca prin minune. Imediat, ca'măsură de economie, gazul fu stins. Doar aparatul de aer trebuia să consume în continuare cantitatea sa obişnuită.

– Ah, făcu Nicholl, ce grozave sînt aceste raze de căldură! Cu cîtă nerăbdare, după o noapte atît de lungă, trebuie să aştepte seleniţii reapariţia astrului zilei.

– Da, răspunse Michel Ardan, sorbind, ca să zicem aşa, acest eter strălucitor, lumina şi căldura, toată viaţa stă în ele!

În acest moment, partea de jos a proiectilului tindea să se îndepărteze uşor de suprafaţa lunară, încît să urmeze o orbită eliptică destul de alungită. Din acest punct, dacă Pămîntul ar fi fost plin, Barbicane şi tovarăşii săi l-ar fi putut revedea. Dar, scăldat în iradiaţia Soarelui, rămînea absolut invizibil. Un alt spectacol trebuia să le atragă privirile, acela pe care îl prezenta regiunea australă a Lunii, adusă de lunete la o jumătate sfert de leghe. Ei nu părăseau hublourile şi notau toate amănuntele acestui straniu continent.

Munţii Doerfel şi Leibnitz formează două grupe separate care se desfăşoară aproape de polul sud. Primul grup se întinde, începînd de la pol, pînă la a optzeci şi patra paralelă, pe partea răsăriteană a astrului; al doilea, desenat pe marginea orientală, merge de la al şasezeci şi cincilea grad latitudine la pol.

Pe creasta lor dantelată capricios apăreau întinderi scînteietoare, asemănătoare celor semnalate de părintele Secchi. Cu mai multă certitudine decît ilustrul astronom roman, Barbicane putu recunoaşte natura acestor întinderi.

– Sînt zăpezi! strigă el.

– Zăpezi? repetă Nicholl.

– Da, Nicholl, zăpezi a căror suprafaţă este adînc îngheţată. Uitaţi-vă cum reflectă razele luminoase. Lavele răcite n-ar da o reflexie atît de intensă. Există deci apă, există aer pe Lună! Faptul nu poate fi contestat, oricît ai vrea.

Nu, nu putea fl! Şi dacă vreodată Barbicane va revedea Pămîntul, notele sale vor sta mărturie acestui fapt deosebit în observaţiile selenograflce.

Munţii Doerfel şi Leibnitz se ridicau în mijlocul cîmpiilor pe o întindere mijlocie, care mărginea o succesiune nedefinită de circuri şi de întărituri inelare. Aceste două şiruri de munţi sînt singurele care se întîlnesc în regiunea circurilor. Relativ puţin accidentate, ele proiectau ici şi colo cîteva piscuri ascuţite a căror cea mai înaltă creastă măsoară şapte mii şase sute trei metri.

Dar proiectilul domina întreg acest ansamblu şi relieful dispărea în această intensă strălucire a discului. În faţa ochilor călătorilor reapărea acest aspect arhaic al peisajelor lunare, cu tonuri crude, fară vreo degradare de culoare, fară nuanţe de umbre, brutal de albe şi negre, pentru că lumina difuză le lipsea. Totuşi, viaţa acestei lumi pustii nu înceta să-i captiveze, prin însăşi ciudăţenia ei. Ei se plimbau deasupra acestei regiuni haotice, ca şi cum ar fi fost duşi de suflul unui uragan, văzînd piscurile cum defilează sub picioarele lor, scormonind cu ochii adînciturile, coborînd în şanţuri, suind meterezele, cercetînd aceste gropi misterioase, netezind cu privirea toate aceste neregularităţi. Dar nici o urmă de vegetaţie, nici o urmă de aşezări, nimic altceva decît stratificări, scurgeri de lave, revărsări poleite ca nişte oglinzi uriaşe care reflectau razele solare cu o strălucire orbitoare. Nimic dintr-o lume vie, totul dintr-o lume moartă, unde avalanşele, prăvălindu-se de pe vîrfurile munţilor, cădeau fără zgomot în abis. Ele aveau mişcarea, dar le lipsea vuietul.

Barbicane constată prin observaţii repetate că reliefurile de pe marginile discului, cu toate că erau supuse unor forţe diferite de acelea ale regiunii centrale, prezentau o conformaţie uniformă. Aceeaşi agregaţie circulară, aceleaşi proeminenţe ale solului. Totuşi se putea crede că dispunerea lor nu trebuia să fie la fel. În centru, într-adevăr, scoarţa încă maleabilă a Lunii a fost supusă dublei atracţii a Lunii şi a Pămîntului, acţionînd în sens invers şi urmînd o rază prelungită de la una la alta. Dimpotrivă, pe marginile discului, atracţia lunară a fost - ca să zicem aşa - perpendiculară faţă de atracţia terestră. Se pare că relieful solului produs în aceste două condiţii ar fi trebuit să ia o formă diferită. Or, nu se-ntîmplase aşa. Prin urmare, Luna găsise în ea însăşi principiul formării şi constituţiei sale. Ea nu datora nimic forţelor străine, ceea ce justifica această remarcabilă propoziţie a lui Arago: «Nici o acţiune exterioară Lunii nu a contribuit la formarea reliefului său.»

Orice ar fi fost şi în stadiul său actual, această lume era imaginea morţii, fără să fie posibil de spus că viaţa ar fi însufleţit-o vreodată.

Michel Ardan crezu totuşi că recunoaşte o aglomeraţie de ruine pe care le semnală atenţiei lui Barbicane. Era aproape de a optzecea paralelă şi la treizeci de grade longitudine. Această îngrămădire de pietre, destul de ordonat aşezate, forma o vastă fortăreaţă, dominînd unul din acele lungi şanţuri care serveau odinioară drept albie rîurilor din timpurile ante-istorice. Nu departe se înălţa, la o înălţime de cinci mii şase sute patruzeci şi şase de metri, muntele inelar Short, egal cu Caucazul asiatic. Michel Ardan, cu înflăcărarea-i obişnuită, susţinea «evidenţa» fortăreţei sale. Dedesubt, el observa întăriturile dărîmate ale unui oraş, ici, bolta încă intactă a unui portic, colo două sau trei coloane culcate sub postamentele lor, mai departe, o succesiune de arcade care suportaseră probabil conductele unui apeduct, în altă parte, stîlpii prăvăliţi ai unui uriaş pod, căzut în grosimea şanţului. El distingea toate acestea, dar cu atîta imaginaţie în privire, printr-o lunetă atît de fantezistă, încît nu trebuia să ai încredere în observaţia sa. Şi totuşi, cine ar putea afirma, cine ar cuteza să spună că simpaticul băiat n-a văzut cu adevărat ceea ce cei doi tovarăşi ai săi nu voiau să vadă?

Momentele erau prea preţioase pentru a le sacrifica unei discuţii inutile. Oraşul selenit, pretins sau nu, deja dispăruse în depărtare. Distanţa proiectilului de discul lunar tindea să crească şi detaliile solului începeau să se piardă într-un amestec confuz. Doar reliefurile - circurile, craterele, cîmpiile rezistau şi-şi decupau lămurit liniile terminale.

În acest moment se desena spre stînga unul dintre cele mai frumoaşe circuri ale orografiei lunare, una din curiozităţile acestui continent. Era Newton pe care Barbicane îl recunoscu fară dificultate, după «Mapa selenografică».

Newton e situat exact la 77° latitudine sudică şi 16° longitudine estică. El formează un crater inelar, ale cărui ridicăruri, înalte de şapte mii două sute şasezeci şi patru de metri, păreau a fi de netrecut.

Barbicane le atrase atenţia tovarăşilor săi că înălţimea acestui munte deasupra cîmpiei înconjurătoare era departe de a egala adîncimea craterului său. Această uriaşă groapă, care nu putea fi măsurată, forma o sumbră prăpastie căreia razele solare nu-i puteau atinge niciodată fundul. Acolo, conform cu remarca lui Humboldt, domnea bezna absolută pe care lumina Soarelui şi a Pămîntului n-o puteau sfişia. Cei din mitologie ar fi făcut din ea, cu adevărat, gura infernului lor.

– Newton, zise Barbicane, este reprezentantul cel mai perfect al acestor munţi inelari din care Pămîntul nu are nici un exemplar. Ei dovedesc că formaţia Lunii, prin răcire, se datoreşte unor cauze violente, căci în timp ce, sub presiunea focurilor interioare, reliefurile se proiectau la înălţimi considerabile, fundul se retrăgea şi cobora mult sub nivelul lunar.

– Nu zic nu, răspunse Michel Ardan.

Cîteva minute după ce îl depăşiră pe Newton, proiectilul domina direct muntele inelar al lui Moret. Trecu destul de departe de piscurile Blancanus şi spre ora şapte seara ajungea în dreptul circului Clavius.

Acest circ, unul dintre cele mai remarcabile ale discului, este situat la 58° latitudine sudică şi 15° longitudine estică. Înălţimea sa este estimată la şapte mii nouăzeci şi unu de metri. Călătorii, la o distanţă de patru sute de kilometri, reduşi la patru cu ajutorul lunetelor, puteau admira ansamblul acestui vast crater.

– Vulcanii tereştri, zise Barbicane, nu sînt decît nişte muşuroaie în comparaţie cu vulcanii de pe Lună. Măsurînd vechile cratere formate de primele erupţii ale Vezuviului şi Etnei, li se constată abia şase mii metri lărgime. În Franţa, circul lui Cantal numără zece kilometri, în Ceyland, circul insulei, şaptezeci de kilometri şi el este considerat ca fiind cel mai vast de pe glob. Ce sînt aceste diametre pe lîngă cel al lui Clavius, pe care noi îl dominăm în acest moment?

– Care este, aşadar, lărgimea lui? întrebă Nicholl.

– Ea este de două sute douăzeci şi şapte de kilometri, răspunse Barbicane. Acest circ, e adevărat, este cel mai important al Lunii, dar altele măsoară două sute, o sută cincizeci, o sută de kilometri.

– Ah, prieteni, strigă Michel, vă imaginaţi ce trebuie să fi fost acest liniştit astru al nopţilor, cînd craterele, umplîndu-se de tunete, aruncau toate deodată torente de lavă, grindine de pietre, nori de fum şi valuri de flăcări? Ce spectacol grandios atunci! Şi acum, ce decădere! Această Lună nu-i decît o firavă rămăşiţă a unui foc de artificii ale cărui petarde, pocnitori, serpentine, sori, după o strălucire superbă, n-au lăsat decît triste sfărîmături de carton. Cine ar putea să spună cauza, mobilul, justificarea acestor cataclisme?

Barbicane nu-l asculta pe Michel Ardan. El admira aceste ridicaturi ale lui Clavius, formate de munţi mari pe o lăţime de mai multe leghe. Pe fundul imensei cavităţi se găseau vreo sută de mici cratere stinse, care găureau solul ca o strecurătoare şi pe care le domina un pisc de cinci mii de metri.

De jur împrejur, cîmpia avea un aspect dezolant. Nimic mai pustiit ca aceste reliefuri, nimic mai trist ca aceste rămăşiţe de munţi şi, dacă te poţi exprima astfel, ca aceste fragmente de piscuri şi munţi risipiţi pe sol! Satelitul părea că explodase în acest loc.

Proiectilul înainta mereu şi haosul nu se modifica. Circurile, craterele, munţii năruiţi se succedau neîntrerupt. Nici cîmpii, nici mări.

O Elveţie, o Norvegie nemărginită. În sfirşit, în mijlocul acestei regiuni cu crăpături, în punctul său culminant, se înălţa cel mai splendid munte al discului lunar, minunatul Tycho, căruia posteritatea îi va păstra totdeauna numele ilustrului astronom al Danemarcei.

Observînd Luna plină, pe un cer fără nori, oricine poate remarca acest punct strălucitor din emisfera sudică. Michel Ardan, pentru a-l califica, folosi toate metaforele pe care i le putu furniza imaginaţia sa. Pentru el, acest Tycho era un înflăcărat focar de lumină, un centru de iradiaţie, un crater aruncînd raze! Era mijlocul unei roţi de foc strălucitoare, o stea de mare care cuprindea discul cu tentaculele sale de argint, un ochi enorm plin de flăcări, un nimb cioplit pentru capul lui Pluton! Era ca o stea lansată de mîna Creatorului, care s-ar fi zdrobit de faţa lunară!

Tycho formează o asemenea concentraţie luminoasă, încît locuitorii, de pe Pămînt puteau să-l zărească fără lunetă, cu toate că ei se găseau la o distanţă de o sută de mii de leghe. Se poate imagina atunci care trebuie să fi fost intensitatea sa pentru ochii observatorilor aflaţi la numai o sută cincizeci de leghe! Prin acest eter curat, scînteierea lui era de nesuportat, încît Barbicane şi prietenii săi trebuiră să-şi înnegrească ocularul lornietelor cu fumul de la gaz, pentru a putea să reziste strălucirii lui. Apoi, tăcuţi, scoţînd doar cîteva interjecţii admirative, ei priviră, contemplară. Toate sentimentele, toate impresiile lor se concentrau în priviri, aşa cum viaţa, sub imperiul unei emoţii violente, se concentrează toată în inimă.

Tycho aparţine sistemului munţilor luminoşi, ca Aristarc şi Copernic. Dar, dintre toţi, el este cea mai completă, cea mai accentuată mărturie a acelei înspăimîntătoare acţiuni vulcanice căreia i se datoreşte formaţia Lunii.

Tycho este situat la 43° latitudine sudică şi 12° longitudine estică. Centrul său este ocupat de un crater larg de optzeci şi şapte de kilometri. El prezintă o formă puţin eliptică şi este mărginit de un lanţ de ridicături inelare, care, de la est la vest, domină cîmpia exterioară la o înălţime de cinci mii de metri. Este o îngrămădire de Mont-Blancuri, cu un centru comun şi încununaţi de o coamă luminoasă.

Ce este în realitate acest munte deosebit, ansamblul reliefurilor care converg către el, scobiturile interioare ale craterului său, nici chiar fotografia nu le-a putut reda vreodată. Într-adevăr, numai în timpul Lunii pline, Tycho se găseşte în toată splendoarea sa. Or, umbrele lipsesc atunci, racursiurile perspectivei dispar şi probele ies albe. E o împrejurare supărătoare, căci această ciudată regiune ar fi fost interesantă de reprodus cu precizie fotografică. Nu-i decît o aglomerare de gropi, de cratere, de circuri, o ameţitoare încrucişare de piscuri, apoi, cît vezi cu ochii, o întreagă reţea vulcanică aruncată pe solul buburos. Se înţelege atunci că aceste clocotiri ale erupţiei centrale şi-au păstrat prima lor formă. Cristalizate prin răcire, ele au stereotipat aspectul pe care îl prezenta atunci Luna, sub influenţa forţelor plutoniene.

Distanţa care-i separa pe călători de crestele inelare ale lui Tycho nu era atît de mare încît ei să nu poată observa principalele detalii. Chiar pe ridicătura care formează circomvoluţiunea lui Tycho, munţii, prinzîndu-se unii de alţii pe povîrnişurile lor interioare şi exterioare, se etajau ca nişte uriaşe terase. Ele păreau mai înalte cu trei pînă la patru sute picioare la vest decît la est. Nici un sistem de întărire terestră nu era comparabil cu această fortificaţie naturală. Un oraş clădit pe fundul unei asemenea cavităţi circulare ar fi fost absolut inaccesibil.

Inaccesibil şi minunat aşezat pe acest sol accidentat de proeminenţe atît de pitoreşti! Natura, într-adevăr, nu lăsase neted şi gol fundul acestui crater. El îşi avea orografia sa specifică, un sistem muntos care-l făcea ca o lume aparte. Călătorii distinseră foarte clar conuri, coline centrale, remarcabile mişcări de teren, produse de natură pentru a primi capodoperele arhitecturii selenite. Ici se contura locul unui templu, colo locul unui fChim, dincoace temeliile unui palat, dincolo platoul unei citadele. Totul dominat de un munte central de o mie cinci sute de picioare. Întins circuit, unde Roma antică ar fi încăput de zece ori în întregime.

– Ah, strigă Michel Ardan, entuziasmat de această vedere, ce oraş grandios s-ar construi în acest inel de munţi! Oraş liniştit, refugiu paşnic, aşezat în afara tuturor mizeriilor umane. Cum ar mai trăi aici, liniştiţi şi izolaţi, toţi mizantropii, toţi duşmanii umanităţii, toţi cei dezgustaţi de societate!

– Toţi?! Ar fi prea mic pentru ei! răspunse simplu Barbicane.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!