De la Pamant la Luna - Partea 2 - Capitolul 14

de Jules Verne

NOAPTEA DE TREI SUTE CINCIZECI ŞI PATRU DE ORE ŞI JUMĂTATE

În momentul cînd se produsese, atît de brusc, acest fenomen, proiectilul se afla faţă de polul nord al Lunii la mai puţin de cincizeci de km. Cîteva secunde îi fuseseră, aşadar, suficiente pentru a se scufunda în întunecimile absolute ale spaţiului. Trecerea s-a produs atît de repede, fără nuanţe, fară scăderea treptată a luminii, fără atenuarea ondulaţiilor luminoase, încît astrul părea să se fi stins, sub influenţa vreunui vînt puternic.

– S-a topit, a dispărut Luna! strigă Michel Ardan, cu totul surprins.

Într-adevăr, nici un reflex, nici o umbră. Nimic nu mai apărea pe acest disc nu de mult strălucitor. Bezna era adîncă şi părea şi mai profundă încă, din cauza strălucirii stelelor. Era «acea întunecime» cu care se impregnează nopţile lunare care dureză trei sute cincizeci şi patru de ore şi jumătate pentru fiecare punct de pe disc, lunga noapte care rezultă din egalitatea mişcărilor de translaţie şi de rotaţie ale Lunii, ultima în jurul ei, cealaltă în jurul Pămîntului. Proiectilul, scufundat în conul de umbră al satelitului, nu suferea acţiunea razelor solare, la fel ca oricare din punctele de pe partea invizibilă a Lunii.

În interior, întunecimea era deci desăvîrşită. Nu se vedea nimic. De aici, necesitatea de a se împrăştia bezna. Oricît de dornic ar fi fost Barbicane de a economisi gazul a cărui rezervă era atît de restrînsă, el trebui să-i solicite o lumină artificială, strălucire costisitoare şi pe care Soarele i-o refuza atunci.

– Al naibii să fie astrul radios! strigă Michel Ardan. Ne sileşte să consumăm gazul în loc să ne ofere în mod gratuit razele sale.

– Să nu acuzăm Soarele, îl contrazise Nicholl. Nu-i greşeala lui, ci mai degrabă greşeala Lunii care a venit să se aşeze ca un ecran între noi şi el.

– Soarele e de vină! reluă Michel.

– Ba, Luna! ripostă Nicholl.

Şi de aici se iscă o ceartă fară rost, căreia Barbicane, ca de obicei, îi puse capăt zicînd:

– Dragii mei prieteni, nu este de fapt nici vina Soarelui, nici vina Lunii. Este vina proiectilului nostru că, în loc să urmeze fără greş traiectoria sa, s-a depărtat neîndemînatic de ea. Şi, pentru a fi mai obiectiv, vă spun că greşeala este a acelui buclucaş bolid care a deviat atît de nefericit direcţia noastră iniţială.

– Bun, răspunse Michel Ardan, pentru că problema este lichidată, să mîncăm. După o noapte întreagă de cercetări, se cuvine să ne refacem puţintel.

Această propunere nu găsi oponenţi. Michel, în cîteva minute, prepară masa. Dar se mîncă pentru a se mînca, se bău fară a se ţine toasturi, fără nici un fel de urale. Curajoşii călători, purtaţi în aceste spaţii întunecate, fără obişnuitul lor însoţitor, lumina, simţeau cum o vagă nelinişte le cuprinde inima. Umbra «cumplită», atît de dragă penei lui Victor Hugo, îi înconjura din toate părţile.

Totuşi, ei începură să stea de vorbă despre îndelungata noapte de trei sute cincizeci şi patru de ore, aproximativ de cincisprezece zile, pe care legile fizice au impus-o locuitorilor de pe Lună. Barbicane dădu prietenilor săi cîteva lămuriri asupra cauzelor şi urmărilor acestui ciudat fenomen.

– Curios, fără îndoială, zise el, căci dacă fiecare emisferă a Lunii este lipsită de lumina solară timp de cincisprezece zile, aceea deasupra căreia plutim în acest moment nu se bucură măcar, în timpul îndelungatei sale nopţi, de priveliştea Pămîntului, luminat splendid, într-un cuvînt, nu există «Lună» - dînd această denumire sferoidului nostru - decît pentru o parte a discului. Or, dacă era astfel pentru Pămînt, dacă, de exemplu, Europa n-ar vedea niciodată Luna şi dacă ea ar fi vizibilă numai la antipozi, vă închipuiţi ce mare ar fi uimirea unui european care ar sosi în Australia.

– Ar face călătoria numai pentru a vedea Luna! răspunse Michel.

– Ei bine, reluă Barbicane, această uimire îi este rezervată selenitului care locuieşte pe faţa Lunii opusă Pămîntului, faţă întotdeauna invizibilă compatrioţilor noştri de pe globul pămîntesc.

– Şi pe care noi am fi văzut-o, adăugă Nicholl, dacă n-am fi sosit aici în perioada cînd Luna este nouă, cu alte cuvinte cu cincisprezece zile mai tîrziu.

– Voi adăuga, în schimb, reluă Barbicane, că locuitorul de pe faţa vizibilă este în mod deosebit favorizat de natură, în detrimentul fraţilor săi de pe ţaţa invizibilă. Aceasta, după cum vedeţi şi voi, are nopţi adînci de trei sute cincizeci şi patru de ore, fără ca vreo rază să străpungă această întunecime. Cealaltă, din contră, cînd Soarele care a luminat-o timp de cincisprezece zile apune la orizont, vede că se ridică la orizontul opus un astru splendid. Este Pămîntul, de treisprezece ori mai greu decît această Lună redusă pe care o cunoaştem noi; Pămîntul care se întinde pe un diametru de două grade şi care revarsă o lumină de treisprezece ori mai intensă şi pe care n-o îndulceşte nici o pătură atmosferică, Pămîntul a cărui dispariţie nu se produce decît în momentul cînd Soarele reapare la rîndul său.

– Frumoasă frază, zise Michel Ardan, puţin cam academică poate.

– Rezultă de aici, reluă Barbicane, fără să clipească măcar, că această faţă vizibilă a discului trebuie să fie foarte plăcută de locuit, pentru că ea priveşte totdeauna fie Soarele, cînd Luna este plină, fie Pămîntul, cînd Luna este nouă.

– Dar, zise Nicholl, acest avantaj are ca revers căldura insuportabilă pe care această lumină o atrage după sine.

– Inconvenientul, sub acest raport, este acelaşi pentru ambele feţe, căci lumina reflectată de Pămînt este în mod neîndoios lipsită de căldură. Totuşi, această faţă invizibilă este şi mai potopită de căi dură decît faţa vizibilă. Aceasta o spun pentru dumneata, Nicholl, pentru că Michel probabil nu va înţelege.

– Mulţumesc, făcu Michel.

– Într-adevăr, reluă Barbicane, cînd faţa invizibilă primeşte în acelaşi timp lumină şi căldură solară, înseamnă că e Lună nouă, cu alte cuvinte, că ea este în conjuncţie, adică este aşezată între Soare şi

Pămînt. Ea se găseşte prin urmare - în raport cu situaţia pe care o ocupă în opoziţie, cînd este plină - mai apropiată de Soare cu de două ori distanţa sa pînă la Pămînt. Or, această distanţă poate fi evaluată la a doua suta parte din aceea care separă Soarele de Pămînt, adică, în cifre rotunde, două sute de mii de leghe. Aşadar, această faţă invizibilă este mai aproape de Soare cu două sute de mii de leghe, atunci cînd primeşte razele sale.

– Foarte adevărat, răspunse Nicholl.

– Şi dimpotrivă... reluă Barbicane.

– O clipă, zise Michel, întrerupîndu-l pe seriosul său tovarăş.

– Ce doreşti?

– Cer să continui cu explicaţiile.

– Pentru ce?

– Pentru a dovedi dacă am înţeles.

– Fie, facu Barbicane, surîzînd.

– Dimpotrivă, zise Michel, imitînd tonul şi gesturile preşedintelui Barbicane, dimpotrivă, zic, cînd faţa vizibilă a Lunii este luminată de Soare, Luna este plină, cu alte cuvinte aşezată în partea opusă a Soarelui, în raport cu Pămîntul. Distanţa care o desparte de astrul radios creşte aşadar în medie cu două sute de mii de leghe şi căldura pe care o primeşte trebuie să fie puţin mai mică.

– Bine zis! strigă Barbicane. Să ştii, Michel, că eşti destul de inteligent pentru un artist...

– Da, răspunse cu nepăsare Michel, aşa sîntem noi toţi cei de pe Bulevardul Italienilor.

Barbicane strînse cu gravitate mîna simpaticului său tovarăş şi continuă să enumere cîteva avantaje rezervate locuitorilor feţei vizibile.

Între altele, el cită observarea eclipselor de Soare, care n-au loc decît pentru această parte a discului lunar, deoarece, pentru ca ele să se producă, este necesar ca Luna să fie în opoziţie. Aceste eclipse, produse prin interpunerea Pămînt ului între Lună şi Soare, pot să dureze două ore, în timpul cărora, datorită razelor refractate de atmosfera sa, globul terestru nu apare decît ca un punct negru proiectat pe Soare.

– Aşadar, zise Nicholl,' iată o emisferă, această emisferă invizibilă, care este foarte rău împărţită şi foarte nedreptăţită de natură.

– Da, răspunse Barbicane, dar nu în întregime. Într-adevăr, printr-o mişcare de libraţie, printr-o balansare, Luna prezintă Pămîntului puţin mai mult decît jumătate din discul său. Ea este ca un pendul al cărui centru de greutate este influenţat de globul terestru şi care oscilează regulat. De unde vine această oscilaţie? Din aceea că mişcarea de rotaţie în jurul axei sale este animată de-o viteză uniformă, în timp ce mişcarea sa de translaţie, urmînd o orbită eliptică în jurul Pămîntului, nu e. La perigeu, viteza de translaţie e cea care învinge şi Luna arată o porţiune a marginii sale vestice. La apogeu, viteza de rotaţie e, dimpotrivă, cea mai mare şi apare o bucată din marginea orientală. Este ca un fus de aproximativ opt grade, care apare cînd la vest, cînd la est. Rezultă că, dinir-o mie de părţi, Luna lasă să se zărească cinci sute şasezeci şi nouă.

– Nu contează, răspunse Michel. Dacă devenim vreodată seleniţi, vom locui pe faţa vizibilă. Mie îmi place lumina.

– Numai în caz că, totuşi, replică Nicholl, atmosfera nu este condensată pe cealaltă parte, cum pretind unii astronomi.

– Da, ăsta e un considerent, răspunse cu simplitate Michel.

După ce terminară prînzul, observatorii îşi reluară locurile. Ei încercară să vadă prin hublourile întunecate, stingînd lumina în proiectil. Dar nici un atom luminos nu străbătea această obscuritate. Un fapt inexplicabil îl preocupa pe Barbicane. Cum se face că, trecînd la o distanţă atît de apropiată de Lună, aproximtiv cincizeci de km, proiectilul nu căzuse? Dacă viteza sa ar fi fost foarte mare, ar fi fost de înţeles de ce nu s-a produs căderea. Dar cu o viteză relativ medie, această rezistenţă la atracţia lunară nu se explica. Proiectilul era supus oare unei influenţe străine? Un corp oarecare îl menţinea, aşadar, în vid? Era clar, că, de acum înainte, el nu va atinge nici un punct de pe Lună. Unde mergea? Se îndepărta sau se apropia de disc? Era oare transportat în această noapte adîncă, spre infinit? Cum să afle, cum să calculeze în mijlocul acestei bezne? Toate aceste probleme îl nelinişteau pe Barbicane, dar el nu putea să le rezolve.

Într-adevăr, astrul invizibil era acolo, poate la cîteva leghe doar, dar nici prietenii săi, nici el nu zăreau nimic. Dacă vreun zgomot se producea la suprafaţa sa, ei nu puteau să-l audă. Aerul, acest mijloc de propagare a sunetului, lipsea pentru a le transmite vaietele acelei Luni, pe care legendele arabe o comparau cu un «om pe jumătate împietrit, dar palpitînd încă».

Se înţelege că erau destule probleme care să-i enerveze şi pe cei mai calmi observatori. Tocmai emisfera necunoscută să fie aceea care să le scape din ochi! Această faţă, care, cincisprezece zile mai devreme sau cincisprezece zile mai tîrziu, fusese sau avea să fie splendid luminată de razele solare, se pierdea acum într-o întunecime desăvîrşită.în cincisprezece zile, unde va fi proiectilul? Unde îl vor duce neprevăzutele atracţii? Cine putea spune?

Se presupunea, în general, conform observaţiilor selenografice, că emisfera, invizibilă a Lunii este, prin constituţia sa, absolut asemănătoare cu emisfera sa vizibilă. Într-adevăr, în aceste mişcări de libraţie despre care vorbise Barbicane, se descoperă aproximativ a şaptea parte a ei. Or, pe aceste fusuri abia întrevăzute nu erau decît cîmpii şi munţi, circuri şi cratere, similare cu cele deja însemnate pe hărţi. Se putea, prin urmare, presupune o aceeaşi natură, o aceeaşi lume, stearpă şi moartă. Şi totuşi, dacă atmosfera s-a refugiat pe această faţă? Dacă, împreună cu aerul, apa a dat viaţă acestor continente renăscute? Dacă vegetaţia persistă încă? Dacă animalele populează aceste mări şi continente? Dacă omul, în aceste condiţii de posibilă locuire, mai trăieşte încă? Cîte probleme interesante de rezolvat! Cîte soluţii s-ar fi tras din contemplarea acestei emisfere! Ce încîntare să arunci o privire asupra acestei lumi. pe care nici un ochi omenesc n-a întrezărit-o vreodată!

Se poate imagina deci neplăcerea ce-i încerca pe călătorii noştri în mijlocul nopţii atît de întunecate. Orice observare a discului lunar le era interzisă. Singure constelaţiile le chemau privirea şi trebuie să recunoaştem că niciodată astronomii - un Fayes. Chacornac, Secchi - nu s-au găsit în condiţii atît de prielnice pentru a le observa.

Într-adevăr, nimic nu putea să egaleze splendoarea acestei lumi siderale scăldată în eterul cristalin. Aceste diamante încrustate în bolta cerească aruncau văpăi pline de splendoare. Privirea cuprindea firmamentul, începînd de la Crucea Sudului pînă la Steaua Nordului, două constelaţii care, peste douăsprezece mii de ani, ca urmare a unei «precesii a echinocţiilor», vor ceda rolul lor de stele polare, una lui Canopus în emisfera australă, cealaltă lui Vega în emisfera boreală. Imaginaţia se pierdea în acest infinit admirabil, în mijlocul căruia gravita proiectilul, ca un nou astru făurit de mîna oamenilor. Printr-un efect natural, aceste constelaţii străluceau cu o dulce licărire; ele nu pîlpîiau,căci lipsea atmosfera care, prin interpunerea straturilor sale cu o densitate inegală şi umidităţii diferite, produce pîlpîirea. Aceste stele erau ca nişte ochi blînzi care priveau în noaptea adîncă, în mijlocul liniştii absolute din spaţiu.

Mult timp călătorii, muţi. Observară astfel bolta înstelată, pe care vastul ecran al Lunii producea o uriaşă gaură neagră. Dar o senzaţie supărătoare îi smulse în sfîrşit din contemplarea lor. Fură pătrunşi de un frig foarte puternic, care nu întîrzie să acopere interiorul geamului de la hublouri cu un strat gros de gheaţă. Într-adevăr. Soarele nu încălzea cu razele sale directe proiectilul, care, puţin cîte puţin, pierdea căldura înmagazinată între pereţii săi. Prin radiere, această căldură se-mprăştiase în spaţiu şi se produsese o scădere simţitoare a temperaturii. Umiditatea interioară se transforma, aşadar, în gheaţă, în contact cu geamurile, şi împiedica orice observaţie.

Nicholl, consultînd termometrul, văzu că era coborît la şaptesprezece grade sub zero. Prin urmare, în ciuda tuturor măsurilor de a fi cît mai econom, Barbicane, după ce pretinsese gazului lumină, acum trebuia să-i ceară şi căldură. Temperatura joasă din proiectil nu mai era suportabilă. Musafirii săi ar fi îngheţat de vii.

– Nu ne vom plînge, deci, remarcă Michel Ardan, de monotonia călătoriei noastre. Cîtă diversitate, cel puţin în privinţa temperaturii!

Cînd sîntem orbiţi de lumină şi nu mai putem de căldură, ca indienii din Pampas! Cînd sîntem azvîrliţi în bezne adînci în mijlocul unui frig boreal, precum eschimoşii la pol! Nu, într-adevăr! N-avem dreptul să ne plîngem, şi natura a întocmit bine lucrurile, în cinstea noastră.

– Dar, întrebă Nicholl, care este temperatura exterioară?

– În mod sigur aceea a spaţiilor interplanetare, răspunse Barbicane.

– Atunci, reluă Michel Ardan, n-ar fi acum ocazia să facem acea experienţă pe care n-am putut-o încerca pe cînd eram inundaţi de razele solare?

– Acum sau niciodată, răspunse Barbicane, căci sîntem aşezaţi în mod prielnic pentru a verifica temperatura spaţiului şi să vedem dacă toate calculele lui Fourier sau ale lui Pouillet sînt exacte.

În orice caz, e frig, răspunse Michel. Vedeţi, umiditatea interioară se condensează pe geamul hublourilor. Dacă o să continue scăderea temperaturii, vaporii propriei noastre respiraţii vor cădea ca o zăpadă în jurul nostru.

– Să pregătim termometrul, zise Barbicane.

Vă puteţi închipui că un termometru obişnuit n-ar fi putut să dea nici un rezultat în condiţiile în care acest instrument urma să fie expus. Mercurul ar fi îngheţat în rezervor, pentru că nu s-ar mai fi menţinut în stare lichidă, de la patruzeci şi două de grade sub zero.

Dar Barbicane era înzestrat cu un termometru special, după sistemul Walferdin, care indica minimele unei temperaturi extrem de joase.

Înainte de a începe experienţa, acest instrument fu comparat cu un termometru obişnuit şi Barbicane se pregăti să-l folosească.

– Cum vom face? întrebă Nicholl.

– Nimic mai uşor, răspunse Michel Ardan, care nu rămînea niciodată în încurcătură. Deschidem repede hubloul, lansăm instrumentul, care urmează proiectilul cu o supunere exemplară, şi după un sfert de oră îl tragem din nou...

– Cu mîna? întrebă Barbicane.

– Cu mîna, răspunse Michel.

– Ei bine. prietene, nu te expune pericolului, răspunse Barbicane, căci mîna pe care tu o vei trage înapoi nu va mai fl decît un ciot îngheţat şi diform, datorită acestor friguri groaznice.

– Adevărat!

– Vei avea senzaţia unei arsuri înspăimîntătoare, la fel ca aceea produsă de un fier înroşit, căci căldura fie că iese brusc din trupul nostru, fie că intră, este exact acelaşi lucru. Dealtfel, nu sînt sigur că obiectele aruncate de noi în afara proiectilului ne mai urmează şi în clipa de faţă.

– De ce? zise Nicholl.

– Deoarece, dacă noi străbatem o atmosferă, oricît de puţin densă ar fi ea, aceste obiecte vor fi rămas în urmă. Or, obscuritatea ne împiedică să verificăm dacă ele plutesc încă în jurul nostru. Prin urmare, pentru a nu risca să pierdem termometrul, îl vom lega şi îl vom aduce înapoi în interior mult mai uşor.

Sfaturile lui Barbicane fură urmate. Prin hubloul repede deschis.

Nicholl dădu drumul intrumentului care era agăţat de o sfoară foarte scurtă, în scopul de a-l putea trage repede înapoi. Hubloul nu fusese întredeschis decît o secundă şi totuşi această secundă fusese suficientă pentru a lăsa să pătrundă în interiorul proiectilului un frig puternic.

– Mii de draci! strigă Michel Ardan. E un ger că îngheaţă şi urşii albi!

Barbicane aşteptă să treacă o jumătate de oră, timp mai mult decît suficient pentru a permite instrumentului să coboare la nivelul temperaturii din spaţiu. Apoi, după acest interval de timp, termometrul fu repede tras înăuntru.

Barbicane calculă cantitatea de spirt revărsată în mica fiolă sudată la partea inferioară a instrumentului şi zise;

– O sută patruzeci de grade sub zero.

Pouillet a avut deci dreptate şi nu Fourier. Asta era îngrozitoarea temperatură a spaţiului sideral! Atîta este, poate, şi aceea a continentelor lunare, cînd astrul nopţilor a pierdut prin iradiere toată căldura în care îl scaldă Soarele în decurs de cincisprezece zile.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!