Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 7

Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 7

de Jules Verne



Capitolul 7


Unde andantele devine allegro iae allegro devine vivace




Emotia pricinuita de incidentul cu avocatul Schut si medicul Custos se calmase. Intamplarea nu avusese urmari. Se putea deci spera ca Quiquendone-ul va reintra in apatia sa obisnuita pe care un eveniment inexplicabil o tulburase pentru un moment. Intre timp, punerea tevilor destinate sa alimenteze cu gazul oxihidric principalele cladiri ale orasului se efectua rapid. Conductele si bransamentele se strecurau incetul cu incetul sub pavajul din Quiquendone. Dar lampile lipseau; fabricarea lor fiind foarte delicata, ele trebuiau executate in strainatate. Doctorul Ox se afla pretutindeni si impreuna cu discipolul sau Ygene nu pierdea nici o clipa, grabind lucratorii, perfectionand piesele fine ale gazorhetrului, alimentand zi si noapte pilele gigantice care descompuneau apa sub influenta unui puternic curent electric. Da! Doctorul producea gazul, cu toate ca nu se terminase canalizarea, ceea ce - intre noi fie vorba - parea destul de ciudat. Dar cel putin era de sperat ca in curand, la teatrul din oras, doctorul Ox va inaugura splendoarea noului sau iluminat. Caci Quiquendone avea un teatru, o cladire frumoasa, a carei arhitectura interioara si exterioara amintea de toate stilurile. Era inacelasi timp bizantin, roman, gotic, renascentist, cu usile boltite, cu ferestrele ogivale, cu ornamente stralucitoare, cu turnulete fanteziste,intr-un cuvant, un specimen de toate genurile, jumatate Partenon, jumatate mare cafenea pariziana, ceea ce nu era de mirare, deoarece incepuse sa fie cladit sub primarul Ludwig van Tricasse in 1175 si nu fusese terminat decat in l837, sub primarul Natalis van Tricasse. I-au trebuit sapte sute de ani sa se inalte si el s-a adaptat succesiv la arhitectura tuturor epocilor. Dar n-avea nici o importanta! Era un edificiu frumos, unde coloanele romane si boltile bizantine nu vor contrasta cu becurile cu gaz oxihidric care-l vor lumina. Se juca de toatein teatrul din Quiquendone si mai ales se dadeau reprezentatii de opera si opera comica. Dar trebuie sa spunem ca respectivii compozitori nu si-ar fi putut recunoaste niciodata lucrarile, atat erau de schimbate ritmurile. In adevar, cum nimic nu se facea repede la Quiquendone, operele dramatice au trebuit sa se adapteze la temperamentul locuitorilor. Cu toate ca portile teatrului se deschideau de obicei la patru si se inchideau la zece, nu se pomenea ca in timpul acestor sase ore sa se fi jucat mai mult de doua acte. Robert Dracul, Hughenotii sau Wilhelm Tell ocupau de obicei trei seri, atat de inceata era desfasurarea acestor capodopere. Vivacele in teatrul din Quiquendone se prefacea in adagio, allegroul se executa intr-un ritm lent.



Optimile cvadruple se cantau ca notele obisnuite. Ruladele cele mai rapide, executate pe gustul quiquendonezilor, aveau ritmul unui imn lent. Trilurile sagalnice se moleseau, se distantau, spre a nu jigni urechile amatorilor de muzica. Pentru a spune tot, aria rapida a lui Figaro din primul act al Barbierului din Sevilla se masura cu 33 de batai ale metronomului si dura 58 deminute, cand actorul avea un talent impetuos. Se intelege ca artistii veniti din afara trebuiau sa se conformeze acestei mode. Dar cum erau bine platiti, nu se plangeau, ci se supuneau baghetei sefului de orchestra, care la allegro nu dirija mai mult de opt masuri pe minut. Insa si cate aplauze culegeau acesti artisti care cantau fara sa-i oboseasca niciodata pe spectatorii din Quiquendone! Toate mainile se izbeau una de alta la intervale destul de departate, cea ce cronicile din ziare numeau "aplauze frenetice". Ba chiar, o data sau de doua ori, daca sala teatrului, mirata, nu se prabusise din pricina aplauzelor, aceasta se datora numai faptului ca in secolul al XII-lea nu se facea economie la fundatie, nici de pietre, nici de ciment. De altfel, pentru a nu exalta firile entuziaste ale acestor flamanzi, teatrul nu dadea spectacole decat o data pe saptamana, permitand actorilor sa-si aprofundeze cat mai mult rolurile, si spectatorilor sa guste cat mai mult frumusetile capodoperilor artei dramatice. De multa vreme lucrurile mergeau asa. Artistii straini aveau obiceiul sa faca un contract cu directorul din Quiquendone cand voiau sa se odihneasca dupa oboselile de pe alte scene, si se parea ca nimic nu putea schimba traditia inradacinata cand, 15 zile mai tarziu dupa intamplarea Schut-Custos, un incident neasteptat produse din nou tulburare printre locuitori.
Era intr-o simbata, zi de opera. Nu era inca vorba, cum s-ar putea crede, de inaugurarea noului iluminat. Nu! tevile ajunsesera pana la sala, dar - din motivele indicate mai sus - inca nu se pusesera becurile, si lumanarile lustrelor rasfrangeau mai departe lumina lor discreta asupra numerosilor spectatori care umpleau sala. Se deschisesera usile pentru public la ora unu dupa-masa, si la patru sala era pe jumatate plina. La un moment dat se facu o coada care mergea pana la piata Saint-Ernuph, inaintea farmaciei Josse Liefrinck. Aceasta imbulzeala te indreptatea sa speri intr-o reprezentatie frumoasa.




 - Mergi in seara asta la teatru? il intrebase dimineata consilierul pe primar.
 -  Nu voi lipsi, i-a raspuns van Tricasse. Le voi insoti pe sotia mea, pe fiica mea Suzel si pe scumpa noastra Tatanemance, care se dau in vant dupa muzica.
 - Va veni si domnisoara Suzel? a mai intrebat consilierul.
 - Fireste, Niklausse.
 - Atunci fiul meu Frantz va fi printre primii care se va aseza la coada, a spus Niklausse.
 - Ai un baiat focos, Niklausse, a rostit doctoral primarul, un om iute! Trebuie sa-l mai supraveghem pe acest tanar.
 - Iubeste, van Tricasse, iubeste pe fermecatoarea dumitale Suzel.
 - Ei bine, Niklausse, o va lua de sotie. Din moment ce noi suntem de acord sa se faca aceasta casatorie, ce-si mai poate dori?
 - Nu-si mai doreste nimic, van Tricasse. Nu-si doreste nimic, dragul de el. Dar, in fine, nu vreau sa spun prea mult, nu va fi ultimul care sa-si ia biletul la ghiseu.
- Ah, neastamparata si inflacarata tinerete! a rostit primarul cu gandul la trecutul sau. Am fost si noi asa, scumpul meu consilier. Am iubit si noi, am stat si noi la rand la teatru, odinioara. Asadar, pe deseara! Stii ca acest Fioravanti este un mare talent? I s-a si facut o primire frumoasa in orasul nostru. Nu va uita multa vreme aplauzele din Quiquendone.
Era vorba, in adevar, de celebrul tenor Fioravanti care, prin virtuozitatea lui, tehnica perfecta si vocea lui calda, trezea la amatorii de muzica din oras un veritabil entuziasm. De trei saptamani Fioravanti obtinuse cu Hughenotii un imens succes. Primul act, interpretat pe gustul quiquendonezilor, ocupase o seara intreaga a celei dintai saptamani din aceasta luna. O alta seara - din a doua saptamana - prelungita cu nesfarsite andante starni adevarate ovatii pentru celebrul cantaret. Succesul crescu apoi cu al treilea act al capodoperei lui Meyerbeer. Dar Fioravanti era asteptat pentru actul al patrulea, care avea loc in seara aceasta, in fata unui public nerabdator.
Ah, minunatul duo Raul-Valentina, acest imn de dragoste pe doua voci, suspinat indelung, finalul unde se succed crescendo, stringendo si piucrescendo , toate acestea incetinit, lungit la nesfarsit. Ah, ce fermecator! Deci la ora patru sala era plina. Lojile, fotoliile de orchestra, parterul, ocupate toate. In avanscena se aflau primarul van Tricasse cu doamna si domnisoara si cu simpatica Tatanamance avand pe cap o boneta verde-deschis. Apoi, nu mult mai departe, consilierul Niklausse si familia sa, fara sa-l uitam pe indragostitul Frantz. Venisera de asemenea familia medicului Custos, a avocatului Schut, a lui Honore Syntax, judecatorul, Soutman Noobert, directorul companiei de asigurari, marele bancher Collaert, nebun dupa muzica germana, el insusi un virtuos, perceptorul Rupp, directorul Academiei, Jerome Resh, comisarul si multe alte notabilitati, pe care nu le-am putea enumera aici fara sa abuzam de rabdarea cititorului. De obicei, asteptind ridicarea cortinei, quiquendonezii aveau obiceiul sa fie tacuti; unii citeau ziarul, altii schimbau cateva cuvinte cu voce joasa, unii se asezau fara zgomot si fara graba pe locurile lor, iar altii aruncau cate o privire printre gene spre frumusetile de la galerie. Dar in seara aceasta un observator ar fi constatat inca inaintea ridicarii cortinei ca o animatie neobisnuita domnea in sala. Oamenii, care pana atunci ramaneau tot timpul locului, se foiau de colo-colo. Evantaiele doamnelor se miscau cu o repeziciune anormala. Un aer inviorator  parea ca navalise in toate piepturile. Se respira mai adanc. Privirile straluceau si semanau cu flacarile candelabrului care parea ca arunca asupra salii o lumina neobisnuit de puternica. In adevar, se vedea mai limpede ca alta data, cu toate ca sala nu era mai bine luminata. Ah, daca ar fi functionat noile aparate ale doctorului Ox! Dar ele nu functionau. In fine, intreaga orchestra se gasea pe locurile ei. Prima vioara trecu printre pupitre pentru a da un la modest colegilor sai. Instrumentele de coarde si cele de suflat sau de percutie s-au pus de acord. Seful de orchestra nu asteapta decat sunetul clopotelului spre a incepe prima masura. Clopotelul suna. Al patrulea act incepu. Allegro appassionato din antract era cantat ca indeobste, cu o incetineala maiestuoasa, care l-ar fi facut pe ilustrul Meyerbeer sa sara in sus, dar pe care amatorii de muzica din Quiquendone il apreciara in toata maretia sa. In curand insa seful orchestrei nu-si mai putu stapani executantii. Simtea o oarecare greutate sa-i retina, pe ei care de obicei erau atat de calmi si de ascultatori. Instrumentele de suflat aveau tendinta sa grabeasca cadenta si trebuia sa-i franeze cu o mana ferma, caci altfel ar fi luat-o inaintea instrumentelor de coarde, ceea ce din punct de vedere al armoniei ar fi produs efecte regretabile. Chiar si fagotistul, fiul farmacistului Josse Liefrinck, un tanar foarte bine crescut, tindea s-o ia razna. Intre timp, Valentina a inceput recitativul:


Sunt singura acasa...



Dar si ea se grabea; seful de orchestra si toti muzicantii o urmau, poate, fara voia lor, iar partea cantabile, care trebuia sa se desfasoare larg, deveni o masura de l2/8. Dupa ce Raul aparu in pragul usii din fund, intre momentul in care Valentina se indrepta spre dansul si cel in care se ascunse in camera alaturata nu trecu nici un sfert de ora, in timp ce altadata, conform traditiei teatrului din Quiquendone, acest recitativ de 37 de masuri dura exact 37 de minute. Saint-Bris, Nevers, Cavannes si nobilii catolici au intrat in scena putin cam prea iute. Compozitorul marcase partitura cu allegro pomposo; orchestra si nobilii au mers intr-adevar allegro, dar deloc pomposo, iar la partea de ansamblu din aceasta pagina magistrala a conjuratiei si a binecuvantarii pumnalelor, nu se mai incetini allegro-ul reglementar. Cantaretii si muzicantii o pornira navalnic. Nici publicul nu protesta; dimpotriva, se simtea antrenat si el, facea parte din miscare si miscarea raspundea dorintei inimii lui.

 Renascand din crunt razboi si ruineSa eliberati patria, vreti si voi ca mine?

Fagaduieli, juraminte. Abia daca Nevers avu timp sa protesteze si sacante: Printre stramosii mei sunt doar soldati si nici un ucigas, ca fu oprit. Ofiterii de paza si magistratii se apropiara si jurara iute sa loveasca toti deodata. Saint-Bris inlatura cu o masura de 2/4 obstacolul pe care-l reprezenta recitativul care-i chema pe catolici la razbunare. Cei trei calugari, purtand cosuri cu esarfe albe, se indepartara grabiti prin usa din fund a apartamentului lui Nevers, fara a tine seama de regie, care le recomandase sa inainteze incet. Intre timp cei de pe scena scoasera spada si pumnalul, si calugarii ii binecuvantara intr-o clipa. Sopranele, tenorii, basii atacara cu strigate de furie allegro furioso si, dintr-un 6/8 dramatic facura un 6/8 cadril. Apoi iesira urland:

La miezul noptii,
Fara zgomot!
Asa vrea Domnezeu!
Da,
La miezul noptii.

In acest moment publicul se ridica in picioare. Toti se agitau in loji, la parter, la galerie. Aveai impresia ca spectatorii se vor repezi pe scena cu primarul in frunte, pentru a se alatura conjuratilor si a-i nimici pe hughenoti - carora de altfel le impartaseau credinta religioasa. Se aplauda, actorii fura rechemati, se aclama! Tatanemance flutura cu omana febrila boneta ei prazulie. Lampile din sala aruncara o lumina vie. Raul, in loc sa ridice incet draperia, o smulse cu un gest superb si se afla fata in fata cu Valentina. In sfarsit veni marele duo si el fu cantat intr-un allegro vivace. Raul nu astepta intrebarile Valentinei, nici ea raspunsurile lui Raul. Pasajul minunat:

Pericolul pandeste
Si timpul zboara...


deveni unul dintre rapidele 2/4 care au creat renumele lui Offenbach, atunci cand ii facea pe conjurati sa danseze.
Andantele   amoroso:

Mi-ai spus-o chiar tu!
Da, tu ma iubesti!

nu mai fu decat un vivace furioso, si violoncelul nu se preocupa sa imite inflexiunile cantaretului, cum indica partitura maestrului. In zadar striga Raul:

Vorbeste inca si prelungeste
Al inimii mele somn visator,

caci Valentina nu-l putu prelungi. O mistuia un foc nefiresc. Si-urile si do-urile inalte izbucneau inspaimantator. El se zbatu, gesticula, se inflacara. Se auzi chemarea la atac. Clopotul suna. Dar ce mai clopot, parca gafaia! Clopotarul nu mai era stapan pe el. Era o larma ingrozitoare care lupta crancen cu vacarmul orchestrii. In fine, finalul acestui act magnific:

Nu mai e iubire, nu mai e betie,
O, remuscari care ma chinuiesc!

 purtind indicatia compozitorului Allegro con motto, se incheie intr-un
 prestissimo dezlantuit. Ai fi zis ca-i trecerea unui tren expres. Alarmare incepu. Valentina cazu lesinata. Raul se arunca pe fereastra!Era si timpul. Orchestra zapacita n-ar mai fi putut continua. Bagheta sefului nu mai era decat o bucata de lemn sfaramat pe cusca suflerului. Corzile viorilor erau rupte, iar coada lor rasucita. In furia sa, timpanistul a crapat timpanele. Contrabasistul sta cocotat in varful edificiului sausonor. Primul clarinetist inghitise ancia si al doilea, obosit, mesteca intre dinti mustiucul instrumentului. Gulisa trombonului era strambata, iar nenorocitul cornist nu-si mai putea scoate mana din pavilionul cornului. Si publicul! Publicul, gafaind surescitat, da din maini si tipa. Toti obrajii erau aprinsi, ca si cum un incendiu le-ar fi mistuit trupurile. Se inghesuiau, se imbulzeau sa iasa barbatii fara palarii, femeile fara paltoane. Se isca invalmaseala pe culoare, oamenii se striveau la usi, se certau, se incaierau. Nu mai tineau seama nici de autoritati, - nici macar de primar. Toti erau egali in fata supra excitatiei aceleia infernale. Dar cateva minute mai tarziu, ajuns in strada, fiecare isi recapata calmul obisnuit si intra linistit in casa, cu o amintire nelamurita despre ceea ce resimtise.
Al patrulea act din Hughenotii care altadata tinea sase ore incap, incepuse in seara aceasta la patru si jumatate si se terminase la cinci fara douasprezece minute. Durase optsprezece minute.



Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 1
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 2
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 3
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 4
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 5
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 6
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 7
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 8
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 9
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 10
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 11
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 12
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 13
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 14
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 15
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 16
Doctorul Ox - O fantezie a doctorului Ox - Capitolul 17


Aceasta pagina a fost accesata de 732 ori.
{literal} {/literal}